Comoara Securităţii
Era frumos la Partid. Nici pe departe luxul la care mă aşteptam, dar frumos. Semăna cu o şcoală obişnuită, numai că fuseseră smulse toate tablourile de pe pereţi, chiar şi reproducerile după carele cu boi ale lui Grigorescu şi peisajele lui Andreescu. Unele fuseseră aruncate pe geam şi sfârşiseră în foc, altele fuseseră luate ca amintire. Sediul Comitetului Judeţean de Partid rămăsese fără pază, miliţienii care îl încinseseră de dimineaţă cu un brâu albastru dispăruseră, aşa că orice obiect mai mic decât un birou sau un dulap, ceva ce putea fi cărat în spinare, dispărea fără nici un fel de oprelişte. Chiar mă mirasem, la intrare, de ce erau aşa de burduhoşi revoluţionarii care părăseau sediul.
Noi n-am vrut să furăm nimic de la Partid, dar până la urmă n-am plecat cu mâna goală. Aşa s-a întâmplat. Şi nu pot spune că a fost un furt.
Ne-am luat după manifestanţii care ieşeau cu câte ceva ascuns sub haine. Ce puteau să ia? Cărţi, tablouri, hârtie de scris, creioane, un preş mai mic, pe unul l-am văzut ducând un scaun pe cap, altul căra pe umeri un radio cât un cufăr, o femeie a ieşit cu un braţ de umbrele, toate la fel, negre şi lungi, cu mâner încovoiat, ca la cârje. Florentin, cum nu se poate el abţine când îi vine ceva pe limbă, indiferent de situaţie, a şi comentat, cică numai o femeia putea să ia atâtea cârje. Nu ştiu ce era cu umbrelele alea, ce rost aveau ele în clădirea Partidului.
Pâş-pâş pe urma hoţilor, în sens invers, am ajuns la subsol. Spre surprinderea noastră, în loc de putoarea subsolurilor de bloc ne-a atins direct la stomac un miros de mâncare gătită. Am mai coborât o scară şi ne-am pomenit în mijlocul unui restaurant. Ne-am mirat. Habar n-aveam că există aşa ceva acolo. Nici ţipenie de revoluţionar. Doar mese şi scaune răsturnate, parcă se învârtise un tractor printre ele. Multe nu mai aveau t