Finala nu a fost ca semifinala.

Obsedaţi cum sîntem de dreptate şi adevăr pînă şi în sport, se cuvine să spunem că, la Wimbledon, surprizele nu s-au epuizat cu absenţa Azarenkăi, Şarapovei şi a Serenei din fazele finale, şi nici cu eliminarea rapidă a lui Nadal şi Federer. Cum vi s-a părut un Djokovici care pierde o finală de Grand Şlem în trei seturi la zero? Asta nu e o surpriză, asta e normal? Şi cum vi se pare ca Nole să aibă 4-1 - ca-n setul doi - şi să nu mai facă decît un game, cedînd la un 5-7? Cînd s-a mai “trezit” el - ca în setul trei - cu 35 de greşeli neforţate după aproape 3 ore de joc? Adevărul e că încă din primul set am avut deja nostalgia semifinalei cu Del Potro. A fost meciul-gigant al Wimbledonului 2013 - un 3-2 după 4 ore şi 4 minute de joc, cu două tie-break-uri, al doilea fiind năucitor, Djo avînd minge de meci la 6-4 şi Del Potro întorcînd la 8-6, cu 4 puncte consecutive extatice. Setul cinci s-a jucat la 3-4, cînd Del Potro a îngropat o dreaptă clară, cu care putea egala; s-a terminat cu un 6-3 pentru Nole şi o îndelungă îmbrăţişare între cei doi epuizaţi. Djo socoteşte acest meci ca unul din cele mai bune ale vieţii sale. Fan Del Potro - îl pun după Federer în preferinţele mele - cred că a fost meciul său de vîrf. Abia al treilea set al finalei s-a ridicat la intensitatea semifinalei.

Acolo s-a întîmplat ceva miraculos: după ce Murray porneşte cu 2-0, Nole îl egalează şi ajunge să aibă 4-2, Andy face 4-4, alergînd peste tot ca un posedat, face 5-4, serveşte pentru meci, conduce cu 40-0, are trei mingi de meci pe care le ratează, nu numai pe mîna lui tot mai crispată de gîndul victoriei, dar şi fiindcă pe Djo îl păleşte o nebunie: să-i zicem demnitate, să o numim mai pedestru ambiţie - să nu cedeze setul! De la 0-40, are două mingi de break şi Wimbeldonul tace şi urlă, urlă şi tace - ce vrea omul ăsta, să intre în tie-break? S