N-am stat niciodată de vorbă cu Marin Preda, deşi s-ar fi ivit posibilitatea, în trecerile mele, fulgurante, pe la casieria Fondului Literar, situată în... holul Editurii „Cartea Românească”. N-am avut şansa ca, măcar, cât adăstam acolo, „monşerul” să traverseze „rotonda”, spre/ din biroul directorial... Regretul de a nu-l fi văzut viu – decât în diverse emisiuni tv – s-a supradimensionat când a venit vestea morţii sale neverosimile.
Se-ntâmplă că, pe anumiţi oameni, apropiaţi, iubiţi, preţuiţi, îi credem nemuritori, cu atât mai mare fiind şocul „trecerii” lor fizice. Pe 21 mai 1980 eram în Bucureşti dar, chiar la ora înmormântării lui Preda, urcam într-un avion care mă ducea în (atunci) Cehoslovacia, la un festival de poezie. Pe aeroportul din Praga, primele întrebări pe care mi le-a pus Eva Strebingerova, translatora, au fost: „Ce mai e prin Bucureşti? Ce fac scriitorii?” „Tocmai l-au înmormântat pe Preda”, i-am spus. Traducătoarea – o fină cunoscătoare a literaturii române, cu stagii periodice la noi – a început să plângă. Aşa încât, cam la aceeaşi oră, Marin Preda era plâns la Bucureşti şi la Praga.
Cărţile lui m-au însoţit, aşa zicând, de la tinereţe pân’la bătrâneţe. Din adolescenţă chiar, primele lui nuvele, sau romanul Moromeţii, citindu-le când aveam 14-15 ani... Nu-mi trecea prin cap, n-aveam idee că Întâlnirea din pământurisau Desfăşurareasunt „teziste”, chestie valabilă şi pentru (ne)sadovenianul Mitrea Cocorşi-atâtea alte opere realist-socialiste... Noi (eu), în toate acele scrieri – de la şolohovianul Pământ desţelenitla vemgalanul Bărăgan, urmăream acţiunea (sărind, copilăreşte, peste „descrieri”), confruntările dure între personaje şi mai ales, şi mai ales scenele de dragoste... Tezele? Păi, la acea vârstă, nu ne obsedau decât tezele pe care le dădeam la sfârşit de trimestru sau de an...
Şcoala, familia, literatura – te modelează