Se vorbește în zilele acestea despre numirea unui nou ministru al Educației. Norii instabilității politice aduc îngrijorare în sufletul părinților responsabili şi al elevilor conştiincioşi. Mai există cetăţeni care cred că „cel care are carte, are parte”.

Între candidaţii la această onorantă funcţie se numără două personaje remarcate prin două acţiuni distructive la adresa şcolii româneşti: anularea examenelor de admitere la facultate (şi valorizarea exclusivă a mediei generale) şi, la fel de grav, distrugerea şcolilor profesionale. „Toţi tinerii merită să facă o facultate”: iată ideologia perversă a socialiştilor care, interesaţi de extinderea atributelor Statului şi de atragerea banilor unor părinţi pauperizaţi, au demolat temeliile meritocratice ale învăţământului românesc. Iată cum am intrat în zodia extremelor: legiuni de doctori ai Universităţilor fantomă completează cohorta analfabeţilor funcţionali ieşiţi din liceele de Stat.

A fost oare mereu aşa? Răspunsul e simplu: nu. De la Titu Maiorescu (1840-1917) şi Spiru Haret (1851-1912) până la Vasile Pârvan (1882-1927) sau Onisifor Ghibu (1883-1972), școala românească n-a dus lipsă de călăuze pricepute în arta pedagogiei. Într-un text de la începutul secolului XX, profesorul Pârvan vorbea despre educarea minţii şi a inimii tinerilor învăţăcei într-un climat de armonie familială şi echilibru burghez. Valorile familiei, credea Pârvan, sunt tot atât de importante ca exerciţiul profesoral.

Liceul românesc s-a sprijinit odinioară pe oameni vrednici cu profil universitar. Pentru un timp mai scurt sau mai lung, dascăli de liceu au fost Eugen Lovinescu sau Nae Ionescu, Virgil Bogdan sau Mircea Cărtărescu. Din memoriile lui Jeni Acterian aflăm că perioada interbelică avea parte, cu toate păcatele ideologice ale timpului, de profesori sufletişti. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre anii copilăriei noa