Aşadar, prin hotărîre de guvern, anul 2001 a fost declarat în România Anul Brâncuşi. Foarte bine. Au fost, printre guvernele noastre, altele chiar mai ataşate de Brâncuşi - unele chiar de-a dreptul, prin intermediul unui tractor care, acum vreo 50 de ani, urma să dea jos Coloana cu Infinit cu tot. În loc de Coloană, a căzut, mai ieri, bomba. Nu una-două, ci şaptespezece prezumtive lucrări de tinereţe ale artistului ar fi fost descoperite. Şi m-am hotărît, în cele ce urmează, să ofer şi eu brîncuşiologilor încăieraţi o pistă de investigaţie. S-ar putea să nu aibă nici o legătură; dar, la cîte piste n-au la noi legătură cu subiectul, una în plus nici nu se observă. Era vacanţa de vară a anului 1991 şi aşteptam, placid, să se coacă viile în momentul în care mi-a telefonat Frédéric Martel, atunci lucrător la serviciul cultural al ambasadei franceze (mulţi, de la Dan C. Mihăilescu la Alex Leo Şerban, şi-l vor aduce aminte): omului îi cădea pe cap un tînăr prieten pe nume Julien, parizian şi pasionat de Brâncuşi, căruia dorea să-i asigure un periplu ghidat spre Tîrgu Jiu. Şi, într-o sfîntă duminică, ajunse Julien în gară la Craiova - de unde l-am cules repede, tocmai la timp pentru a-l aduce la prînz în onorata-mi familie. Unde cred că s-a simţit bine: maică-mea l-a îmbiat la o tandru de acrişoară ciorbă de peşte, bunicu-meu i-a pledat pentru calităţile epurative ale unei lubeniţe vărgate de Dăbuleni, iar taică-meu s-a chinuit vreo trei ore să-l convingă că Julien este tizul lui Iulian (păstrez, şi azi, un oarecare scepticism în privinţa rezultatului). Ceva mai încolo, am intrat în muzeul de artă al oraşului, frumosul palat al lui Jean Mihail, unde am fost primiţi cu amabilitate şi cu o vagă, totuşi, suspiciune - amiaza duminicală de vară, la ceasurile patru la care vapori de infern plutesc peste asfalt, nefiind chiar momentul în care craiovenii se-nnebunesc după ar