Toată suflarea muzicală a globului trăieşte anul acesta în eufonia lumii lui Mozart, un regal la care instituţiile de gen se străduiesc să atragă un public cât mai numeros. Filarmonica bucureşteană şi-a lansat deja intenţiile, Formaţiile muzicale Radio se concentrează asupra unui Festival Mozart bogat în programe şi Opera Naţională a oferit o premieră mozartiană absentă de pe afiş de câteva decenii. De ce absentă? Probabil pentru că nu este o operă de public (ne-o demonstrează cronologia destul de rarefiată a traseului ei în lume, prezentată în programul de sală); dar atunci de ce Cosí fan tutte? Pentru că orice teatru care se respectă trebuie să aibă un repertoriu mozartian cât mai complet şi mai ales pentru că este o muzică paradisiacă. Compusă în 1789, cu un an înainte de moarte, ea este deja marcată de acea "melancolie a îngerilor" despre care vorbea Cioran, chiar dacă la suprafaţă pare a fi o farsă. Dincolo de această faţadă, s-a spus, este cea mai tristă capodoperă mozartiană. Şi asta se aude în partitura stratificată, vibrantă, tensionată şi mereu ambiguă, ca şi povestea celor două perechi de îndrăgostiţi care nu rezistă probei fidelităţii. Istorioara reia toposuri vechi ca deghizări, travestiri, simulări, pariuri, răsturnări de situaţii ce ţin de marea tradiţie buffa, un fel de joc de marionete al cărui păpuşar, Don Alfonso, inventează un experiment cinic (inspirat acel Pantalone de deasupra scenei, care urmăreşte acţiunea). Tot dinspre Commedia dell'Arte vin şi Despina, o Colombină poznaşă, şi chiar şi elemente de acţiune (falsul notar, doctorul etc.). Este o comedie, fără îndoială, dar ca orice pagină de geniu pătrunde adânc şi emoţionant în sufletul eroilor dezvăluind fragilitatea sentimentelor, distanţa dintre aspiraţie şi realitate, de aici şi dificultatea de a găsi "tonul" potrivit. Cosí nu se pretează nici la o romantizare sau o îndulcire de tip Bieder