Pare greu de crezut, dar, in luna ianuarie, Emil Brumaru a implinit 70 de ani. Nu vreau sa comit fraze festive, asa ca ma gandesc cu ce sa incep.
Sunt mai multe lucruri de spus; mai intai, ca Emil Brumaru este scriitorul cu cea mai mare notorietate din targul nostru. Spui Iasi, te gandesti automat la el. Asta o stiu de la amicii mei scriitori, tineri sau maturi, de prin alte parti, care ma intreaba mai mereu despre el. Si nu doar pentru ca alura sa este una dezinhibata, nu doar pentru ca poezia sa ataca si teme pe care, in secret, ca nu cumva sa ne pierdem morga, le gustam cu totii, ci pur si simplu pentru ca Emil Brumaru este nu doar o persoana simpatica in imbufnarea sa permanenta, ci mai ales pentru ca el este un mare poet. Chiar asa: am citit parcela pe care Nicolae Manolescu i-o dedica in recenta sa Istorie critica a literaturii romane. Citez, ca sa am pe ce temei sa ma cert: dupa ce selecteaza cateva poeme de pluton (acum, si selectia spune multe despre gustul unui critic), el incheie capitolul, scris parca pe genunchi sau pe coltul mesei: „Emil Brumaru e un poet minor, un manierist care stapaneste un registru, daca nu foarte variat, destul de intins, sugestiv muzical si plastic, decorativ, totodata somptuos si discret (un desen pe o foaie de ceapa), si o limba de o rara savoare in care leusteanul, mararul si alte buruieni miraculoase si-au amestecat taria subtila". Ce-i da cu o mana ii ia cu doua... Nu, zau, Brumaru poet minor? Asta doar un critic profund neserios cum a devenit Manolescu o putea afirma. De altfel, poezia nu a fost niciodata domeniul de gratie al criticului care si-a dat maximul in Arca lui Noe. Ceea ce lui i se pare decorativ este, de fapt, un imaginar domestic pe care doar un urias talent cum este cel al poetului iesean il poate transforma intr-un univers poetic. Si, oricum, mostra de discurs critic decorativ, de umplutura,