Mult mai  discret decât jocul de-a constituţia, ( acolo unde întâlnirea dintre  Crin Antonescu şi Cristian Pârvulescu este  memorabilă şi fecundă),  jocul de-a regionalizarea mizează pe aceeaşi combinaţie de valori şi proceduri: lipsă de transparenţă, imprevizibilitate, absenţa oricărui dialog cu mediu intelectual şi comunitatea de cetăţeni. Iniţiaţii în tainele regionalizării aparţin unui cerc exclusivist a cărui unică voce este ministrul Liviu  Dragnea. Din când în când, cu aerul că dezvăluie un secret bine ascuns, domnia sa intervine spre a lumina naţiunea . Animat de un instinct al  concurenţei şi dornic să îşi probeze  utilitatea în calitate de prim-vicepreşedinte ale PNL, Klaus  Iohannis  propune , la rândul său, soluţii destinate să ofere patriei noastre un comfort sporit al guvernării.  Preşedinţia prin rotaţie a unei regiuni este doar cea mai recentă dintre contribuţiile sale.

Şi totuşi, ce se vede, dincolo de acest ecran retoric şi de această  vacuitate intelectuală? Ceea ce se poate observa este impunerea , unilaterală, a unui model de dezvoltare, în absenţa oricarei mobilizări de expertiză  ştiinţifică şi în absenţa oricărui apel la cetăţeni. Ca şi arta confecţionării unei constituţii, arta retrasării graniţelor interne ale României este un meşteşug în care excelează doar politicienii. Doar lor li se cuvine dreptul de a emite sentinţe, doar  lor li se cuvine dreptul de a dispune de viaţa celor pe care îi guvernează.  Orice invocare a  eficienţei procesului de  regionalizare păleşte în faţa acestui orgoliu politic  ce sfidează  moderaţia şi precauţia intelectuală.

Jocul de-a regionalizarea este cu atât mai delicat şi periculos cu cât el este alimentat de ambiţiile strapilor locali de a controla o parte crescută din bogăţia naţională şi din resursele domeniilor lor. În loc de a fi o strategie  menită să  sporească capacitatea cetăţeanului de