Diplomaţia culturală poate deschide uşi în faţa cărora relaţiile politice sau economice se opresc. "Unele naţiuni nu vor să aibă discuţii politice cu noi, dar acordă atenţie unui pianist, unui cvartet de jazz sau unei arii din Porgy and Bess", declara recent Rick Ruth de la Departamentul de Stat. Dar schimburile culturale internaţionale sînt costisitoare chiar şi pentru cei bogaţi: Statele Unite cheltuiesc în prezent doar un sfert din cît cheltuiau în 1993 pentru a susţine promovarea culturii în alte ţări. Dacă asta e situaţia la o ţară atît de puternică şi de bogată, spiritul mioritic ne-ar putea îndemna să ne resemnăm. Şi totuşi: în Europa, există instituţii cu tradiţie (British Council, Goethe Institut, Institutul Francez, Institutul Cervantes, Institutul Camoes, Pro Helvetia, Institutul Suedez etc.), dar şi altele mai noi, precum Institutul "Adam Mickiewicz" din Polonia, care reuşesc să aibă o activitate foarte susţinută şi, mai ales, găsesc întotdeauna formule flexibile de reprezentare care le permit să se adapteze fluctuaţiilor bugetare. Aşa cum afirmă Terry Sandell, director la Visiting Arts, nimeni nu are destui bani pentru a face tot ce ar vrea şi tot ce ar trebui în materie de promovare a culturii. Aşa încît, observă profesoara Sanda Golopenţia, "diplomaţia culturală e doar vîrful aisbergului": cu imaginaţie şi perseverenţă se pot realiza schimburi culturale care să implice societatea civilă, elevii, studenţii, fără să fie neapărat nevoie de susţinerea statului. Uneori, acolo unde instituţiile oficiale nu ajung, mici organizaţii non-guvernamentalese dovedesc mai eficiente. Totul este să ştii să declanşezi mecanismele care
să sporească "cererea de cultură": Giovanna Melandri, care a îndeplinit funcţia de ministru al Bunurilor Culturale în Italia (o ţară cu un patrimoniu cultural uriaş şi, deci, dificil de gestionat), consideră că sînt importante
