Stilul pe care în foloseşte Karin Slaughter în thrillerul ei „Obsesia” este potrivit acţiunii pe care o prezintă, fără însă a avea acea strălucire care l-ar face memorabil. Autoarea istoriseşte corect, conştiincios, la obiect, dar nu şi tulburător.

Este exactă în descrieri de locuri, în creionarea personajelor, în prezentarea modului în care ele se îmbracă şi a felului în care vorbesc, în descifrarea relaţiilor dintre ele. Scriitura ei nu apelează la fraze meşteşugite şi nici la cuvinte cu un înţeles mai profund. Cartea Karinei Slaughter se parcurge ca şi cum ai derula casete cu înregistrări ale unor camere video de supraveghere. Devine important numai ce intră în raza lor de interes: viaţa într-un campus universitar, din unele baruri şi cafenele, din rezerve de spital, de pe stradă, din case umile, din altele care etalează opulenţă, din centrul unui oraş de provincie sau de la periferia lui. Spaţiile de unde nu se pot lua imagini pur şi simplu nu există, nici nu le bănuieşti existenţa, de parcă scriitoarea s-a rezumat să studieze doar un eşantion din omenire.

Karin Slaughter este o maestră în acumularea detaliilor, cu o răbdare tipic feminină. E aidoma unui colecţionar indecis în selectarea exponatelor, neştiind, în primul moment, care sunt valoroase şi care nu. La început, toate aceste amănunte nu par să se adune într-un ansamblu coerent. E o anumită dezordine în dispunerea lor. De-abia spre sfârşitul romanului ele capătă un sens şi se explică de ce au fost consemnate.

Timp de câteva zile, un colegiu din Heartsdale, Georgia, se confruntă cu momente de derută totală. Mai multe morţi suspecte pun pe jar comunitatea de aici. Sinucideri? Crime? Accidente? Câte întrebări, tot atâtea răspunsuri.

Comandantul Jeffrey Tolliver şi echipa sa de poliţişti pornesc cercetări care conduc în mai multe direcţii. Îi ajută medicul legist Sara Linton şi o fost