Când venea Bianca la redacţie, la Cronica stră/veche, intra aşa, ca o lumină, pe toate uşile, pe toate ferestrele. Era ca o Crăciuniţă, Bianca, şi noi ne linguşeam pe lângă ea, să vedem dacă are ceva ascuns în gentuţă, în sacoşică: evident ca nu ne interesa decât un vin sau un coniac Carmel, pe care Bianca le obţinea de la Comunitate. Că o şi luaseră ăia la ochi: prea bea mult, Bianca!
Uneori Bianca apărea doar pentru câteva minute, fugea de la serviciu, de la Proiectări, în pauza de masă, că tare mult îi plăcea Biancăi la noi, la Cronica. Şi nouă la ea, la ea acasă, cu Delu, care-şi întindea undiţele în cadă şi povestea neîntâmplate aventuri pescăreşti, cu Ioanid (Romanescu, pentru cine nu ştie) şi cu alţii. Noi eram ageamii întru pescuit, dar scriitori în ceea ce priveşte elixirurile. Multe aş putea povesti despre Bianca, dar o las să mai spună şi ea…
- Cum zboară vremea, ai uitat partidele de şah, l-ai uitat pe redactorul Sandu Pascu, care mi-a zis să tai rimele á la Paunescu, l-ai uitat pe mentorul meu, Virgil Cuţitaru, care mă trimitea la bibliotecă, i-ai uitat pe Brumaru, pe Ţăranu, pe Valeriu Stancu, toţi m-au teleghidat, împreună cu tine, să fug în lumea largă, să-mi caut norocul. Poate l-am găsit. Numai dacă ar fi Pace. Voi nu ştiţi ce e războiul, frica, panica şi să nu vezi viitorul.
La început a fost Blanca, un nume care a cochetat cu Brumaru, când acesta venea - de la blocul “Continental” (unde locuieşte şi-acum), la revistă (cale de 50 de metri) – cu Diligenţa poştală. Pe mulţi i-a dus Brumaru cu acest vehicol, îndeosebi inşi care se-ascundeau sub pseudonime (ca să nu se facă de ruşine), sau pur şi simplu erau inventaţi de poştaş, dacă se afla, cumva, în lipsă de pasageri. Nesfârşite au fost – pre cât îmi amintesc – dialogurile cu Dan Giosu (şi el ascuns după nu mai ştiu ce pseudonim fistichiu), cu Blanca şi cu alţii, urcaţi la cerul