sau
Dacă poţi să-l silabiseşti, e-al tău Cucerirea Americii de către Europa Centrală şi Balcani s-a desăvîrşit acum, cînd un austriac şi-o grecoaică se înfruntă pentru controlul Californiei. Încleştarea accentelor dintre Arnold Schwarzenegger şi Arianna Huffington stă mărturie. Lupta politică din cel mai mare stat american nu se mai dă azi între localnici aparţinînd unor partide politice diferite, ci între Viena şi Atena şi consoane duble. Aceste alegeri primesc votul suprarealismului, inclusiv al meu. Desigur, balcanicii şi central-europenii cu nume greu de scris (Kissinger, Zbigniew Brzezinski, Albright, Zappa) au fost de mult prezenţi în politica externă, pavînd grijulii calea pentru Arnold şi Arianna, stropind corpul politic cu eau-de-Maeterlinck , Kafkawasser şi, mai nou, Ouzo. Accentul lui Kissinger, în particular, a fost atît de seducător încît a intrat în cultura populară prin vocea lui Dr. Strangelove şi a ocupat locul doi în topul popularităţii, după cel al lui Bela Lugosi. De fapt, datorită lui Henry ne vine greu să ne imaginăm un secretar de stat fără accent central-european. De aceea poate lui Colin Powel i-a mers aşa de rău în ultimul timp: e prea uşor să înţelegi ce spune. Politica americană a fost dintotdeauna un concurs de accente, dar, pînă acum, acestea erau mai degrabă regionale. Fraţii Kennedy aveau unul de Boston, Lyndon Johnson unul de Texas, Bill Clinton unul sudic. George Bush are o mormăială texană concoctată, precum rachiul de pufoaică, în vreo şcoală de accente de la CIA. Pe vremuri, politicienii locali
n-ar fi ajuns să fie aleşi dacă oamenii n-ar fi fost în stare să ghicească de unde sînt. Un studiu care măsoară diferenţa dintre cum vorbesc politicienii în campanie şi cum vorbesc după ce au fost aleşi a relevat că aceştia îşi mai subţiază cojocul după ce se văd cu sacii în căruţă. Mă rog, aşa stăteau lucrurile cam peste