Pînă să-l întîlnesc, graţie lui Andrei Pleşu, pe părintele Andrei Scrima, tradiţia creştină răsăriteană era pentru mine mai degrabă o sursă de frustrare. Citeam ori ascultam expuneri despre o tradiţie de mare calitate contemplativă şi intelectuală, cu o simbolică liturgică foarte complexă, excepţională în arta ei sacră. Toate aceste trăsături erau însă de găsit în muzee şi cărţi. Cînd era să o practici în biserici, lucrurile apăreau altfel: sacrul răsăritean era bine camuflat sub straturi de arhaicitate, vagi sentimentalisme şi utilizări identitare. Creştinismul răsăritean îmi părea, în termenii lui H. Zimmer, "o comoară nemaiştiută, ascunsă în propriul pămînt", un depozit neactualizat (şi poate chiar greu de actualizat în zilele noastre). În aceste condiţii, părintele Andrei Scrima a fost în primul rînd, pentru mine, un fenomen al tradiţiei, a fost argumentul - întrupat într-o persoană - datorită căruia calitatea (contemplativă, intelectuală, liturgică) a tradiţiei răsăritene redevenea evidentă în timpul de faţă, conform exigenţelor timpului de faţă. Am asistat la un mod eficace de a interoga tradiţia, de a te înscrie în ea, de a trăi în familiaritatea adevărului ei atemporal. Nu am avut, personal, cu părintele Scrima un raport maestru-discipol. Dar am văzut cum lucrează, cum se manifestă un maestru spiritual, cum procedează el. Dacă orice tradiţie este, în fond, o cale spre realitatea ultimă, atunci maestrul spiritual e un călător, e un om care lasă urme (e un Tîrthankara, spun hinduşii, un "făcător de vaduri"). Aşa ceva era părintele Scrima; era un călător care lăsa marcaje de drum, urme care puteau fi urmate. Admiram, în această privinţă, coerenţa între tipul lui de cunoaştere, de hermeneutică (a textelor şi a evenimentelor) şi tipul lui de existenţă. Era încă o dovadă pentru mine că el este un personaj autentic al tradiţiei. Tema călătoriei, tema itinerant