O frază simplă, dar plină de tâlc, din "Hoţul de orhidee": "Vorbeşte prea bine ca să spună adevărul" (o constatare a unui reporter, uluit de perfecţiunea discursului intervievatei sale). Cred că Dan Constantinescu a realizat, la un moment dat, că pictează prea bine, prea frumos, prea atractiv şi a început să-şi regândească stilul, ca să nu rişte să pară inautentic. Dacă e să ne luăm după mărturisirile artistului, cotitura s-a petrecut în scoica tainică a unei iluminări cvasimistice: "În 1990, am avut un vis, când o voce mi-a poruncit: «Pictează zidurile memoriei! Pictează zidurile memoriei!». M-a tulburat un pic această poruncă, deşi sunt un om extrem de orgolios, mi-am spus că trebuie să fiu smerit şi să respect această poruncă extrem de interesantă prin complexitatea ei."
Cunoscut ca pictor al oraşului dogilor (dar şi ca peisagist sau portretist în descendenţă Corneliu Baba, al cărui strălucit elev a fost), cu succes nu doar în ordinea prestigiului pe care i l-a conferit critica de specialitate, ci şi în aria pieţei de artă, Dan Constantinescu a început, credem, acest proces de tulburare a frumuseţii prea evidente prin a stinge "viaţa falnicei" Veneţii personale, renunţând, adică, la mirajul exotic al Ca' Pesaro, Ca' d'Oro şi al altor palazzi cu splendoarea amplificată de reflexul apelor Canalului, şi încercând să le restituie silueta spirituală, scheletul de lumină, urma vizuală lăsată pe faldurile unui giulgiu imaginar (foto 5). Cuvintele de ordine ale noii tendinţe au devenit ştergerea, învăluirea, încriptarea, regresia. Noile palate palide, austere cromatic, corectate de estompă până în pragul ilizibilului, au devenit portalul prin care se poate pătrunde dincolo de vizibil, într-o lume de esenţe pierdute. Categoricul, evidentul culorii şi autoritatea contururilor au fost spălate, cu energia restauratorului, spre a da la iveală linia ascuns