În noul său film, „Miezul nopţii în Paris“, Woody Allen spune că nostalgia şi idealizarea trecutului înseamnă negarea prezentului dureros. Regizorul oferă şi o soluţie de anihilare a durerii: „Ia o decizie, oricare ar fi ea. Poate că o vei regreta, dar cel puţin e decizia ta. O decizie adevărată“.
Sena şi Turnul Eiffel, Jardin du Luxembourg, Moulin Rouge, Arcul de Triumf, bistrouri şi turişti, bistrouri pustii, Muzeul Luvru şi piramida, din nou turnul, florării, Sena, Sena, Sena, turnul, turnul, turnul. Parisul luminos, Parisul plouat, Parisul nocturn, cu turişti în bermude şi parcuri de distracţii. Woody Allen bifează prin încadratură toate clişeele turistice ale Parisului şi trânteşte repede concluzia, ca să nu existe confuzii:„Nu mai există un astfel de oraş în lume. Niciodată nu a existat!".
O spune Gil (Owen Wilson), un scenarist de la Hollywood (apreciat pentru goliciunea comercială a textelor sale), care vrea să-şi încerce norocul în marea literatură, într-un loc care îl inspiră mai mult ca oricare altul. Parisul lui Allen pare a fi cel din broşuri şi poate că regizorul n-a avut răbdare să tragă chiar cele mai bune cadre pe care le putea imprima pe suport digital (imaginea spectaculoasă a Parisului intim o puteţi găsi mai degrabă în „Paris, je t'aime", în scurtmetraje semnate de Alexander Payne, Sylvain Chomet, Alfonso Cuarón sau Gus Van Sant).
Gil mai are puţin şi se căsătoreşte cu Inez (Rachel McAdams), dar mai sunt câteva mici/mari probleme de compatibilitate, care îl ţin pe loc. În primul rând, Inez nu este femeia care s-ar plimba vreodată cu el prin ploaie, pe străzile Parisului. Şi asta îl cam deranjează. „Imaginează-ţi oraşul ăsta când plouă... Imaginează-ţi-l în 1920! Parisul în anii '20, pe ploaie, cu toţi artiştii şi scriitorii!", îi spune. Dar degeaba!
Parisul, cel care ar putea fi oraşul vieţii lui Gil, i-o dezvălui