Iertare pentru citatul excesiv, dar aşa mi s-a părut că veţi cuprinde numaidecât farmecul notelor de drum ale lui Andrzej Stasiuk („Călătorind spre Babadag“, traducere de Cristina Godun, Editura RAO). Imediat te duce gândul la Nicolas Bouvier („Rostul lumii“ face pereche cu cartea acestui polonez melancolic şi hâtru, născut în 1960) sau, mai departe, la Joseph Kessel, de care totuşi Stasiuk se desparte prin accentul decisiv al Scriitorului, nu al reporterului. În fine, în prefaţă, traducătoarea ne spune că Stasiuk şi-ar fi dorit să scrie un „On the Road“ (Jack Kerouac) polonez!
Dintru început trebuie subliniată calitatea esenţială a cărţii, în ce ne priveşte pe noi românii, aşa de iute urzicabili la criticile şi ironiile străinilor care caută parcă deliberat şi exclusiv în ograda noastră acel „neant valah“, uriaş exfoliat de Cioran. Şi anume, ochiul binevoitor. Nu (ni) se caută noduri în papură, ci se admiră papura ca atare. Fie că se acordă primat peisajului, fie pitorescului uman, ceea ce domină este echilibrul îngăduitor, analiza concesivă chiar şi atunci când habitatul e mizerabil, iar situaţiile - domestice, economice, administrative, politice - sunt groteşti sau revoltătoare.
Lui Stasiuk îi merge la suflet liniştea cioraniană a Răşinarilor şi citează cu foc din amarele silogisme ale Scepticului nostru: „Am ajuns la concluzia că tot ţăranul român are dreptate. Acel ţăran care nu crede în nimic, care crede doar că omul este pierdut, că nu poate face nimic şi că istoria îl striveşte. Această ideologie a victimei este şi propria mea filosofie a istoriei“.
La început, „în prima zi petrecută în România, m-a copleşit întreaga tristeţe a continentului. Peste tot vedeam sfârşitul şi nu-mi puteam imagina renaşterea“. Cu timpul, cutreierând nu doar Slovenia, Ungaria şi Albania, dar traversând România de la Chişinău la
