Ce-ar fi să vă aflaţi în concediu şi şeful să vă sune pe neaşteptate, cerându-vă să reveniţi de urgenţă la slujbă? Aşa ceva i se întâmplă inspectorului de poliţie Van Veeteren, protagonistul cărţii lui Hakan Nesser, „Punctul lui Borkmann”. Iar rechemarea inspectorului din vacanţă îl plasează într-un vârtej de evenimente de o gravitate extremă.
De fapt, Van Veeteren nu se întoarce la biroul său din Maardam, o localitate imaginară, situată undeva prin nordul Europei, într-o ţară care poate fi deopotrivă Suedia, Olanda, Polonia sau Germania. Eroul lui Nesser este trimis în oraşul de coastă Kaalbringen, unde criminalitatea înseamnă cazuri de violenţă domestică, trei sau patru ambarcaţiuni furate în timpul verii, câte o încăierare şi, eventual, un pic de trafic de droguri. În această ambianţă cu viaţă paşnică, monotonă, îşi face apariţia surprinzătoare un ucigaş în serie care omoară mânuind un topor cu o lamă perfect ascuţită. Desigur, cel care conduce investigaţiile, cu tact şi migală, este anchetatorul din Maardam. Dar, spre deosebire de ce se petrece în alte romane poliţiste, meritul descoperirii criminalului nu-i revine doar unuia singur. Un număr mare de profesionişti îl ajută pe Van Veeteren şi fiecare dintre ei contribuie cu iscusinţă la elucidarea enigmei.
Rareori am întâlnit o prezentare a unei echipe atât de închegate şi atât de dornice să pună cât mai repede mâna pe făptaş. Unii analizează în detaliu scena crimei, alţii se ocupă de autopsia victimelor, în timp ce restul interoghează martori, discută cu suspecţi, cercetează arhive. Ca urmare, rezultă un noian de informaţii care riscă să-i copleşească pe anchetatori şi să le tulbure o perspectivă clară asupra faptelor, inculcându-le un sentiment de neputinţă şi zădărnicie. Nu sunt alte cazuri de rezolvat, şi totuşi cercetările nu pot fi încheiate, se bate pasul pe loc, deşi s-a aju
