Plecat, în decembrie 1981, pentru un sejur de două luni în Statele Unite, Kazimierj Brandys a fost constrîns - după ce generalul Jaruzelski a decretat starea de urgenţă - să aleagă exilul. "Exil": un cuvînt pe care încerca să-l evite, socotindu-se un polonez "rezident în Franţa". S-a stabilit într-adevăr la Paris, unde a murit, în 2000, la 84 de ani. Perioada deceniilor '70-'80 a fost consemnată în mai multe volume de Carnete, mărturie pasionantă despre dizidenţa poloneză, sindicatul Solidaritatea, cercurile culturale din exil şi despre modul în care intelectualii occidentali puneau evenimentele din Europa de Est. Ultima lui carte, tradusă (ca şi seria de Carnete) la Gallimard, poartă titlul De mémoire... şi ar fi, zice autorul, un "jurnal-evreu". În fapt, textul privilegiază rememorările autobiografice şi capătă, mai ales în ultima lui parte, semnificaţia unui testament literar. "În mijlocul ororilor acestui secol, am trăit cu o relativă facilitate", notează Brandys la un moment dat. Fraza poate surprinde, dar nu e mai puţin adevărat că scriitorul a ieşit teafăr din împrejurări teribile. A cunoscut ocupaţia nazistă şi mai multe pagini, răscolitoare, evocă insurecţia ghetoului din Varşovia. A cunoscut, apoi, teroarea comunistă deşi, la început, a fost favorabil noului regim care, cel puţin, îndepărtase ameninţarea nazistă. Una din temele de interes major ale cărţii este tocmai analiza raporturilor dintre intelectuali şi putere. Sub ocupaţia germană, crede Brandys, termenii "colaborare" şi "rezistenţă" erau uşor de definit. În regimul comunist ar fi existat o zonă cenuşie, intermediară, unde nu mai poţi opera cu distincţii tranşante. Brandys preferă o formulă ce-i aparţine lui Milosz, "a scrie sub constrîngere", ceea ce n-ar fi totuna cu "a colabora". Dar frontiera între "constrîngere" şi "colaborare" e greu de trasat. Un episod pe care Brandys îl relatează cu