Nu sunt genul de populist care să spună că primul-ministru nu trebuie să se ducă în concediu. Nu mi-a plăcut niciodată Emil Boc, cu a sa pastişă după "Noi muncim, nu gândim".
Dar când am aflat că Ponta a şters-o în Africa de Sud, după ce timp de peste două luni a blocat actul de guvernare şi l-a pus în slujba acţiunii de suspendare a lui Băsescu, lăsând în urmă o ţară devastată, m-am gândit că, parcă, totuşi, e cam mare neruşinarea.
România este pârjolită de cea mai dură secetă din ultimii 50 de ani. Imaginea externă este undeva la nivelul din septembrie 1990. Din lunga listă de ordonanţe care trebuiau emise pe timpul verii – 45 de domenii, potrivit aprobării date de Parlament – nu s-a finalizat aproape nimic. Probleme sensibile, precum avizul de mediu la Roşia Montana sau privatizarea unor companii de stat, au fost băgate sub preş. Despre explorarea, insist, explorarea, nu exploatarea, gazelor de şist nu se mai aude, deşi te-ai aştepta ca Ponta şi Antonescu să facă ceva pentru a salva parteneriatul strategic cu Statele Unite, pe care erau să-l îngroape definitiv. Sau măcar pentru a da un semnal că se gândesc să găsească soluţii, altele decât a pasa vina pe Boc, pentru aparent inevitabila majorare a preţurilor la gaze.
Totuşi. Mai există un totuşi. Am citit ordonanţa de rectificare a bugetului de stat. După opinia mea, lucrurile s-au desfăşurat cam aşa: Florin Georgescu s-a dus la Ponta şi i-a spus că trebuie să taie câteva miliarde, ca să iasă bine când dau raportul în faţa FMI. Omul a luat un pix, s-a uitat pe listă şi a ras instituţiile care-l enervau- Curtea Constituţională, Administraţia Prezidenţială şi ICR (unde a tăiat cu ură o treime din bani) – sau care nu avea spate politic – de exemplu Transporturile, unde ministrul Silaghi l-a enervat pe şeful său pe linie de partid.
Nu mişcă nimic anul acesta la autostrăzi
