Ca un sef de stat literar, autoarea "Undelor scurte" a provocat admiratie si a stirnit ura. Ea a fost picatura chinezeasca ce a erodat un zid care parea indestructibil. Sau, altfel zis, o voce care - asa cum s-a dovedit pina la urma - n-a clamat in desert. Astfel imi intitulam textul publicat in aceasta pagina in urma cu un deceniu, cind Monica Lovinescu implinea 75 de ani. Ma voi folosi in continuare de portretul schitat atunci, la care nu am de adaugat decit nuante. O voce, un stil, o radicalitate ce o particularizeaza in peisajul publicistic postbelic, aceasta a fost Monica Lovinescu. Este fara indoiala ca realizatoarea acelor "Teze si antiteze la Paris", care ne convocau duminical pe undele scurte ale "Europei libere", avea forjate in ea, deopotriva, vocatia critica si rectitudinea morala. Imediat ce a inceput colaborarea la "Europa libera", dupa ce publicase doar citeva articole in ziare pariziene, prestatia ei a atras minia Securitatii. Ca-n Evul Mediu inchizitorial, mama publicistei, Ecaterina Balacioiu-Lovinescu, ramasa in tara, a fost incarcerata si presata sa-si indemne fiica sa abjure. Spre cinstea ei, n-a facut-o, dimpotriva, i-a trimis un mesaj in care o indemna sa-si continuie drumul, ea asumindu-si, cu o resemnare mioritica, destinul. Batrina si bolnava, Ecaterina Balacioiu-Lovinescu a fost, pur si simplu, lasata sa moara in inchisoare, refuzindu-i-se medicatia, de catre un regim care se vroia "mai bun si mai drept", dar care era necrutator cu toti cei ce i se opuneau. O carte a Doinei Jela, Aceasta dragoste care ne leaga, reconstituie intreaga aceasta tragedie dunareana. Revoltatoarea moarte a mamei a pus, probabil, un accent in plus, de o dureroasa acuitate, pe verbul Monicai Lovinescu. Timp de trei decenii (1962-1992), nimic din cresterile si, mai ales, din descresterile literaturii romane nu a scapat ochiului ei sagace, necrutator si rece. Forta cu