Vreme de secole, în Ţările Române singura sursă de moralitate şi deopotrivă de spiritualitate a fost ethos-ul creştin ortodox. La un moment dat, şi-a făcut apariţia o a doua sursă a vieţii morale: iluminismul, intrat pe filieră paşoptistă, iar apoi impus, într-o formă radicală, falsificată şi de o manieră brutală, după 1947. Ne aflăm astăzi într-o situaţie inedită: cele două surse ale vieţii morale coexistă, fără ca frontierele între ele să fie clar delimitate. Aşa se explică de ce în şcoală elevii sînt chemaţi, prin ora de religie (cel puţin teoretic) să aprofundeze ethos-ul creştin, iar pe de altă parte, educaţia sexuală este din ce în ce mai intens promovată. Rezultatul este un maximum de dezorientare pe care Biserica este chemată să îl remedieze. Acesta ar fi primul scop al unei etici sociale asumate religios în prezent: a înlătura confuzia pe care nu numai sistemul educaţional, ci şi majoritatea instituţiilor în care ne desfăşurăm activitatea o creează. Pentru toate confesiunile există deci o urgenţă a eticii sociale. În cazul BOR, această urgenţă este poate mai accentuată, dată şi de faptul că preocupările sale în acest domeniu au fost mai degrabă absente. BOR a fost nevoită să fiinţeze multă vreme într-un stat ostil oricărei încercări de a promova o altă formă de ethos decît cea comunistă. Încercările de a teoretiza o etică socială specifică ortodoxiei sînt reflecţii de factură exclusiv teologică. Perioada de dinainte de 1989 a fost caracterizată de înşişi slujitorii Bisericii prin faptul că ortodoxia nu are o "doctrină a slujirii", dar are "experienţa slujirii". Trăim şi astăzi din moştenirea unor concepte care nu au fost umplute de conţinut, cum ar fi "apostolatul social" (patriarhul Iustinian) sau "Ortodoxia ca Biserică a slujirii" (Antonie Plămădeală). Rezultatul este mentalitatea des răspîndită, subsumată următoarei întrebări: de ce este nevoie de o