Un articol cu şi despre frici, mai exact despre modul în care acestea sunt concepute de către mulţi dintre noi. Fiecare avem demonii proprii de care ne ferim, dar haideţi să o facem în modul corect!

Astăzi vreau să vorbim despre curaj. Apar încontinuu articole despre cum să-ţi înfrângi temerile, cum să-ţi calci pe frici şi să le faci praf. Ce-mi inspiră mie acele articole? Frică. Groază chiar. Groaza de a vedea că cineva poate fi atât de naiv încât să creadă că poate nimici ceva ce face parte din el. Fricile sunt în noi şi aşa cum nu îţi poţi înlătura înlătura ADN-ul dacă nu eşti mulţumit de configuraţia lui, aşa nu poţi să ”tai răul de la rădăcină” pentru că, spre surprinderea unora, ”rădăcina” eşti chiar tu. Fricile nu se pot nimici, poţi ajunge doar să le converteşti în aliaţi, să convieţuieşti cu ele, să ajungi să le simţi parte dintr-un întreg numit ”eu” (sau ”tu”, după caz). Am avut discuţia asta curând cu cineva care mi-a spus că fricile îl fac vulnerabil iar întrebarea mea (care i-a părut stupidă atunci) a fost: ” Şi ce e rău în a fi vulnerabil?”. Vulnerabilitatea înseamnă ”a trăi” (şi asta am învăţat-o şi eu de curând) dar nimeni nu vede asta. Impenetrabilitatea asta pe care o văd în unii nu o pot compara decât cu o păpuşă din porţelan, e frumoasă, dar rece şi la prima lovitură grea se casează. De ce? Pentru că de obicei cei ”invulnerabili” sunt singuri, iar când ajung în punctul acela în care au primit o lovitură sub centură se topesc rapid ca zapada de primăvară. A învăţa, în schimb, să trăieşti cu vulnerabilităţile, cu fricile şi restul răutăţilor din cutia Pandorei înseamnă să ai curaj. Până acum puţin timp aveam două mari frici: eşecurile sentimentale şi crearea unor planuri pe termen lung (frică pe care încă nu am învăţat să o manipulez). De la acestea a pornit tot acest proces de conştiinţă pentru mine. Aşa mi-am dat seama că nu diferă cu nimic