Zice că vrea să râdă de tot ce se în­tâm­plă în jur, dar, de fapt, plânge. Zice că nu îi este dor, dar îi este. De vârstele care s-au dus. De vocile care îl cheamă din depărtarea acestor vârste. De ziua când tatăl său, în­vă­ţătorul Traian Popescu, s-a întors de pe front împodobit cu trei răni şi o de­co­raţie. De satul mehedinţean Dăn­ceu, în care a scris cu salcâmii de prin grădini, cu stelele de pe cer şi cu roua cea multă de pe iarba şi mai mul­tă a câmpului pri­ma sa poveste. O poveste în care, împins de ne­să­bu­­in­ţă, a intrat el însuşi, fără să-şi dea sea­ma că n-o să mai poată să mai iasă. Şi n-a mai ieşit. De acolo, din po­­veste, îi este dor. De acolo se uită cu lumina ochilor înfri­gurată la cum a trebuit tatăl său să se despartă de căr­­ţile din casă, de cele mai multe din­­tre ele, într-o dimineaţă geroasă de i­arnă, de iarnă, da, cu toate că era pri­­măvară sau toamnă, de­oa­re­ce căr­ţi­le respective erau foarte peri­cu­loase pen­tru noile vremuri! Nu însă şi pentru copilul care se uita din po­veste la su­­fletul trist al tatălui său şi la su­fletul tot aşa de trist al cărţilor alun­ga­te, de fapt, rugate cu frumosul să ple­ce, căci aşa făcuse învăţătorul Traian Popescu, le rugase frumos şi chiar le ceruse iertare.

După care au trecut anii, au tot tre­­cut, iar băiatul învăţătorului din Dăn­ceu nu mai voia neam să iasă din po­­veste, ştia şi pe unde, şi cum, dar nu mai voia. Zicea că vrea să pună la loc căr­ţile acelea izgonite pe nedrept. As­ta dintr-o foarte mare milă faţă de su­fletul părinţilor şi bunicilor săi, dar, mai cu seamă, faţă de sufletul lor, al căr­ţilor. Şi le-a pus. Scrise însă chiar de el. Căci d-asta a şi rămas acolo în po­veste. Între timp, învăţătorul Po­pescu a fost chemat iarăşi la război, unul mai neîndurător şi mai lung de­cât celălalt din care se întorsese deco­rat. Fiul său, deşi ştie bine că n-o să se mai întoarcă, în