1 O dată cu Submarinul iertat (meşteşugit, împreună cu Ruxandra Cesereanu, după algoritmii unui poem epistolar sau ai unui exquisite corpse lipsit de norme), vom vorbi cu mult mai multă destindere şi cu mult mai netulburată încredere despre poetul român Andrei Codrescu. Scrisă - iată - direct în limba pe care a abandonat-o acum patruzeci de ani, cartea aceasta va reprezenta pentru o bună parte dintre cititorii de Licence to Carry a Gun, Alien Candor, Scrisori din New Orleans sau Wakefield, un prag şi un testimoniu. În ce mă priveşte - ferindu-mă să pun, îngust, textul deasupra intenţiei - cred că revenirea lui Codrescu în canonul românesc s-a produs deja, cu ceva ani în urmă, o dată cu prima traducere în română pe care fostul beatnik şi-a dorit-o. Şi asupra căreia şi-a dat - ca vorbitor nativ, să nu uităm - acordul. 2 Un asemenea produs editorial va provoca, în spaţiul cultural autohton, suficiente, motivate şi făţişe uimiri. Fiindcă volumul-poem e depozitat, ca inelele de logodnă, într-o cutie îmbrăcată în catifea. Sau din pricină că tirajul cuprinde numai 150 de exemplare, toate de dăruit şi nici unul de comercializat. Sau pentru că, preocupaţi de legile difuzării & vandabilităţii şi repede scandalizaţi de elitismul inerent al poeziei, nu ştim să le punem în funcţiune - aristocratic - nici pe unul, nici pe celălalt. Sau deoarece poezia care se naşte din poezie ne trimite constant cu gândul la text şi mai niciodată la stare ori la halucinaţie. 3 Speranţa oricărui cronicar literar - deseori disimulată în tot soiul de pledoarii estetice neutre - este ca volumele pe care le recomandă explicit şi entuziast să ajungă cumva sub ochii avizi şi confienţi ai cititorilor. În bibliotecile cu poliţe încărcate ale cumpărătorilor. În minţile înzestrate ale devoratorilor. Cazul Submarinului iertat ruinează pe rând toate visele acestui sistem circulator bazat pe argumentări sofisti