Imaginea vikingului ca luptător feroce, lipsit de orice fel de cultură, care spulberă pur şi simplu totul în cale, un veritabil sălbatic, este una dintre cele mai des întâlnite mistificări istorice, cu rădăcini mai mult în tradiţii literare decât în realităţi propriu-zise. Avem de-a face într-adevăr cu o civilizaţie în care cultul războnicului este la loc de cinste, în care peste tot în literatură se elogiază fapte neîntrecute de vitejie şi de eroism. Dincolo de toate exagerările care îi echivalează pe vikingi cu monştrii însetaţi de sânge, în literatură apare totuşi o categorie aparte de războinici, una care pare a se apropia de închipuirile noastre despre ei. Este vorba despre un grup foarte special de luptători, numiţi berserkeri.

Termenul poate proveni de la bare-sark, adică “fără cămaşă”, pornind de la obiceiul lor de a se arunca în luptă fără armură. Ynglingasaga pomeneşte acest obicei, povestind că luptătorii lui odin nu se serveau de cămăşile de zale şi se purtau precum lupii şi câinii turbaţi. Altă ipoteză leagă termenul de bear-sark, cu referire la pielea de animal pe care o purtau aceştia. Saga lui Grettir îi numeşte pe războinicii regelui Harald “piei de lup”, o metaforă întâlnită şi în Vatnsdaela Saga şi Hrafnsmal. Berserkerii sunt înrudiţi cumva prin comportament cu însuşi zeul Odin, despre care Adam din Bremen ne spune că reprezintă furia. Numele lui, Wotan, îşi are de altfel rădăcinile în cuvântul vechi nordic odur, de unde în germană avem Wut, furie. Acest lucru ne aduce în vedere nebunia înspăimântătoare a luptătorului care devine un soi de simbol pentru Odin, dacă ne gândim şi că zeul se putea metamorfoza în diverse animale sălbatice, deziderat şi al berserkerilor.

Berserkerii asimilau şi ei calităţile bestiale ale urşilor şi lupilor, şi avem ca exemple pe eroi precum Kveldulfr din Saga lui Egil Skallagrimsson, sau pe Bjarki din S