Presat de câţiva reprezentanţi ai unui ONG cu profil cultural şi comunitar, un preşedinte de consiliu judeţean se vede obligat să facă apel la o declaraţie onestă şi cinică în acelaşi timp. „Eu sunt dispus să ţin seama de propunerile dumneavoastră, ba chiar să fac exact ce spuneţi, însă dumneavoastră ce faceţi pentru a mă apăra? Eu vreau să câştig şi viitoarele alegeri.“ Singura reacţie a ONG-iştilor a fost un fel de tăcere stupefiată. Nu îşi închipuiau, probabil, că un ditamai şeful de CJ are nevoie de apărarea unor organizaţii cetăţeneşti, fără activitate politică. Discuţia, purtată la nivel de principii, a mers mai departe fără ca omul să îşi primească răspunsul.

Ceea ce solicitau reprezentanţii ONG-urilor era recunoaşterea muncii lor şi facilitarea accesului la fondurile publice. Nu cereau favoruri, ci o grilă corectă de evaluare a serviciului adus comunităţii. Răspunsul pe care l-au primit a fost că establishment-ul cultural local este prea puternic pentru ca un politician să rişte alienarea lui.

Aşadar, dacă acordăm, fie şi doar pentru un moment, prezumţia de bună-credinţă autorităţilor administrative şi presupunem că fac eforturi oneste pentru a distribui cât mai corect fondurile publice, atunci trebuie să ţinem seama de presiunile la care sunt supuse respectivele autorităţi.

În orice judeţ al ţării, ca şi la nivel naţional de altfel, avem de-a face cu o elită (folosesc cu rezerve acest termen şi numai în sensul în care defineşte vârful unei ierarhii formale, şi nu valorice) bine conectată la sursa banilor şi, de cele mai multe ori, cu sprijin politic consolidat de-a lungul multor ani. Această elită culturală nu va asista nepăsătoare la redistribuirea fondurilor publice care, până nu de mult, i se cuveneau de drept. Cel mai des întâlnit argument va fi cel legat de valoarea estetică a actului cultural alternativ subvenţionat cu bani publici.