Indiferent ce l-a determinat pe Crin Antonescu să iasă, joi, şi să recunoască faptul că s-a pripit în a-şi da cu părerea într-o speţă pe care n-o stăpânea – anume adoptarea unor modificări aduse noului Cod Penal -, gestul său a fost unul rezonabil din punct de vedere politic. Că a înţeles, în cele din urmă, „subteranele” periculoasei manevre parlamentare coordonate de „politicianul” Iordache şi de „instrumentul” Zgonea, că s-a trezit luat pe sus de valul revoltei diplomaţilor europeni şi americani acreditaţi la Bucureşti, că s-a simţit lăsat în ofsaid de propria-i pripeală, care l-a stârnit împotriva ambasadorilor unor ţări europene, miercuri, după marţea celor trei ceasuri rele, când le-a cerut acestora „să se informeze înainte de a vorbi”, curajul de a-şi pune cenuşă în cap e un punct bifat în propriul beneficiu de campanie. Sigur că nimeni nu este atât de naiv încât să creadă că liderul liberal a fost complet lăsat în afara jocurilor organizate de Camera Deputaţilor. Asta ar însemna că Antonescu fie a devenit o cantitate neglijabilă în USL, în măsura în care nici oamenii lui nu-l mai informează asupra politicilor alianţei, fie PSD nu mai dă doi bani pe liberali, organizându-şi, exclusiv, strategia. Greu de crezut oricare din aceste variante. Personal, cred că Antonescu a ştiut ce se coace în Cameră, dar nu a apreciat corect consecinţele dezastrului. Că a ieşit, ulterior, precizându-şi poziţia, recunoscându-şi graba, şi cerând revenirea la normalitate, dovedeşte că a înţeles regula jocului politic, şi că a răspuns, diplomat, reacţiei diplomaţilor, a mediilor şi a opiniei publice. Spre deosebire de liberal, Victor Ponta a depăşit orice aşteptare rezonabilă: a atacat vehement reacţia ambasadelor, în principal reacţia ambasadei SUA, şi-a atacat, fără menajamente, „prietenul” politic, sugerând că, prin repoziţionarea sa vizavi de temele în discuţie, acesta l-ar fi trăd