Tradiţia nu înseamnă nimic dacă nu-i dublată de onorabilitate.
Sărmana echipă a domnului Şiman prinde returul pe primul loc în Liga secundă, cu acelaşi nume fără bază şi, în general, fără o bază - financiară, morală, competitivă! Echipa se cheamă, pasămite prin tradiţie, Sportul Studenţesc, deşi e în destrămare, deşi nu are absolut nimic studenţesc în ea, deşi încă o promovare n-ar fi altceva decît garanţia unei alte retrogradări, deşi nici cînd era un club universitar n-avea un public de studioşi. O fi avut o istorie, înainte de 1990, dar mai apoi n-a fost decît o piesă pe tabla de şah a campionatului. Nimeni nu s-a îndîrjit să afle ce e de fapt Sportul Studenţesc, întrucît o enigmă care se perpetuează nu mai contează ca enigmă. Sportul a devenit, ca să zicem aşa, un mister banal.
Echipa lui Şiman e încă pe primul loc, cu şanse minime de a mai continua să existe. Dacă va izbuti din nou miracolul de a promova, cu ce are ori mai bine zis cu ce nu mai are ea acum - bani, jucători, teren, echipament, public şi onorabilitate -, va deveni din nou una din formaţiile care încurcă lucrurile în campionat şi supravieţuiesc fără a face şi un bine altcuiva decît patronului. N-am înţeles niciodată cît e cîştig real, la patronii acestor echipe fără nici un Dumnezeu, şi cît e fudulie de perdanţi. Nu e singura echipă care blochează şansele unor oraşe importante din România de a reveni în prim-planul fotbalului. Bucureştiul a avut după 1990 mereu nişte făcături, care au stricat cît au putut campionatul, ca să dispară penal sau să dispară pur şi simplu la fel de jenant cum s-au născut.
Un lucru totuşi a reuşit domnul Şiman: să vîndă cîţiva jucători în regim de vedete şi să-i primească înapoi în regim de eşecuri. Despre Varga, Bălan, Ferfelea şi Curelea s-au scris epopei întregi, ca să-i găsim eşuaţi de unde au plecat.
La urma urmei, e treaba domnului Şiman şi
