In seria de cronici dedicate, in "Adevărul literar şi artistic", debuturilor editoriale de la inceputul acestui deceniu, una anume nu se potrivea deloc cu producţia literară reconfigurată critic. " Tortura, pe inţelesul tuturor" a lui Florin Constantin Pavlovici nu era vreun volumaş de poezie ce-şi propunea să scandalizeze şi să tulbure somnul burghez, nici o incercare in proză, cu sadisme şi alte violenţe "milenariste" plasate sub un titlu cu cârlig (de măcelărie).
Era vorba despre o carte in genul cuprinzător al memorialisticii, scrisă de un autor sexagenar, nu de un june cu acnee, şi care impresiona deopotrivă prin calitatea scriiturii şi a mărturiei. Piaţa noastră culturală a fost intoxicată, după 1990, cu numeroase amintiri contrafăcute şi depoziţii false, făcute in nouă cazuri din zece in interes propriu şi amestecând frecvent călăii cu victimele, colaboraţioniştii cu rezistenţii. Funcţia recuperatoare şi reordonatoare a memorialisticii a fost grav avariată, prin inflamarea subiectivităţilor, distorsionarea conturului real al unor intâmplări şi, nu in ultimul rând, prin autoeroizarea celor care ar fi trebuit să figureze ca martori oculari. Aşa se şi explică dezinteresul crescând al publicului autohton pentru jurnalele şi memoriile ce ocupaseră, in primii ani postrevoluţionari, prim-planul. După o vreme, a fost remarcat caracterul impur al pretinselor mărturii, după cum s-a observat pigmentul lor ficţional. Intre o depoziţie ficţionalizată până la a deveni fictivă şi o ficţiune in toată puterea cuvântului, cititorii au ştiut ce să aleagă.
Numărându-se printre excepţii, "Tortura, pe inţelesul tuturor" a fost citită şi apreciată ca atare. Coincidenţa face ca Florin Constantin Pavlovici şi subsemnatul să fi luat Premiul pentru debut la aceeaşi gală a Uniunii Scriitorilor. Diferenţa - sesizantă - a fost că tânărul critic debutas