Unul din marile mele regrete este ca n-am cunoscut-o personal pe Mariana Şora, aceasta mare doamna a literelor romanesti, trecuta acum in lumea celor drepti. Dar i-am citit eseurile si memoriile, am fost fascinat de orizontul filosofic al scrierilor ei, de capacitatea de a uni fragmente disparate intr-un intreg explicativ coerent in care Ratiunea se intalnea cu alte zone ale cunoasterii umane, fara gelozie si fara suspiciune. Inainte de a o citi Marthe Robert pe tema Kafka, am citit, cred ca era in 1969, prefata Marianei Şora la “Castelul”. Acel text mi-a ramas in memorie pana azi, cred ca as putea cita oricand unele fraze de o intensitate metafizica greu de egalat. Kafka-ul meu ramane cel despre care a scris Mariana Şora. Acea goldige Marianne,cum o numea I. D. Sirbu, cea care, in mai 1984, marturisea intr-o scrisoare catre filosoful-dramaturg surghiunit la Craiova ca doar gratie unei cateluse, tovarasa ei de singuratate, izbuteste sa nu se piarda (geografic si nu numai): “Asa ca teroarea pe care o exercita asupra mea e de o mie de ori binevenita, fiindca ma sileste s-o iau pe drumul cel bun. In timp ce eu am tendinta sa ma cam ratacesc, alergand dupa sapte iepuri deodata, s-o iau prin desisuri sau sa umblu pe cai labirintice”. (Ion D. Sirbu, “Traversarea cortinei. Corespondenta cu Ion Negoitescu, Virgil Nemoianu, Mariana Sora”, editie ingrijita de Virgil Nemoianu si Marius Ghica, prefata de Virgil Nemoianu, Editura de Vest, Timisoara, 1994, p. 276). Singura precum Franz Kafka…
Nascuta “in preajma Revolutiei”, la Budapesta, formata la Timisoara, Bucuresti si Paris, traind dupa 1977 in Germania, editor, critic si istoric al literaturii universale, in primul rand al celei germane, doamna Mariana Şora a fost una din sursele de inspiratie ale grupului “A Treia Europa” din Timisoara, initiat de Adriana Babeti, Mircea Mihaies si Cornel Ungureanu. Renastea astfel
