Miercuri, 15 mai 2013, a apărut pe surse (inclusiv pe site-ul postului de televiziune B1 TV) informaţia potrivit căreia preşedintele Traian Băsescu iar fi numit în funcţiile de conducere ale Parchetului General, DNA şi DIICOT pe toţi cei şase candidaţi propuşi de ministrul justiţiei (Victor Ponta, la vremea respectivă) şi avizaţi favorabil de CSM.
Dincolo de doza de circumspecţie care trebuie acordă veridicităţii informaţiei (dacă preşedintele tot ar fi semnat, ce rost mai avea ca informaţia să fie difuzată pe surse?), nu pot să nu observ inflamarea produsă în reţelele de socializare şi în special în zona militanţilor dreptei. De la deziluzia clamată pe diverse tonalităţi stilistice, până la injuria directă, fără perdea, nici o formă verbală nu a fost omisă pentru a denunţa „trădarea” şefului statului în numele faimoasei coabitări cu duşmanul său de moarte până mai ieri, versatilul doctor Ponta.
Repet, la ora la care scriu acese rânduri nu a apărut oficial informaţia potrivit căreia preşedintele ar fi semnat decretele de numire a celor şase, aşa că nu este exclus ca toate emoţiile stârnite să aibă la bază o banală intoxicaţie de presă. Nu ştiu ce va face până la urmă Preşedintele României, dar ştiu ce aş face eu dacă aş fi în locul domniei sale: aş semna decretele, fără nicio legătură cu pactul de coabitare, componenţa majorităţii parlamentare sau prezenţa şi opţiunile cetăţenilor la scrutinul pentru alegerile parlamentare din iarna anului
Principala problemă a României, invocată în rapoartele MCV şi în declaraţiile oficialilor Comisiei Europene, este legată de amestecul intolerabil al politicului în actul de justiţie. În numirea funcţiilor de conducere la Parchetul General, DNA şi DIICOT sunt implicate trei instanţe: ministrul justiţiei, CSM şi Preşedintele României. Prima dintre ele se află la confluenţa dintre politic şi profesional (bunul simţ ce
