Decedat nu de mult, în ianuarie, lui Ryszard Kapuscinski i s-au dat toate onorurile meritate de cariera sa de mare reporter, de scrierile lui prin care lumea mare a devenit mai de înţeles chiar pentru oamenii mici. A scris despre 27 de revoluţii, cărţi despre America Centrală, Etiopia, Iran şi fosta Uniune Sovietică. Moartea nu e suficientă pentru a transforma o viaţă în destin, cum spunea un mare amator de ziceri definitive. Coperta revistei Newsweek, ediţia poloneză, anunţă articolul din interior unde e detaliată colaborarea lui Kapuscinski cu poliţia secretă, în schimbul căreia a primit permisiunea să călătorească şi să scrie. Cei care i-au văzut dosarul admit că în cei cinci ani de colaborare nu a produs nici un document semnificativ şi că tot ce a scris sînt rapoarte de rutină, cerute celor ce călătoreau în străinătate. Dar realitatea faptelor are mai puţină importanţă cînd este de demonstrat caracterul excepţional al actualilor conducători ai Poloniei şi compromisurile admise de toţi predecesorii lor.

În anii ’80, în Polonia s-a declanşat cutremurul subteran al revoluţiilor anticomuniste din centrul şi estul Europei: a fost primul loc unde revendicările muncitorilor organizaţi au fost sprijinite de un grup de intelectuali solidari, unde Partidul Comunist a înţeles că dacă renunţă la intervenţia sovietică va trebui să trateze cu adversarii lor de la faţa locului. Nu era deloc sigur că, în contextul de atunci, o intervenţie militară sovietică le-ar putea asigura supravieţuirea, cei mai reformatori dintre comuniştii polonezi au acceptat negocierile de la Masa Rotundă, asigurîndu-se astfel pentru prima oară un coeficient de libertate unor alegeri dintr-o ţară comunistă. Restul e istorie. O istorie care la fel ca şi în alte ţări democratice este în acelaşi timp a poporului şi a fiecărui om în parte. Or, istoria oamenilor nefericiţi provoacă în Polonia t