În urmă cu cîţiva ani, la o conferinţă a rectorilor europeni care a avut loc la Bologna s-a hotărît crearea, pînă în 2010, a "spaţiului universitar european". Ceea ce înseamnă că, în toate ţările europene, diplomele de studiu vor fi recunoscute, mobilitatea studenţilor va creşte, profesorii vor participa şi mai mult ca pînă acum la proiecte didactice şi de cercetare comune etc. Pentru ca spaţiul universitar unic să devină realitate, e nevoie de punerea de acord a programelor de studiu şi, în general, a felului în care funcţionează sistemele universitare din ţările europene. Universităţile româneşti intră, desigur, şi ele în acest spaţiu. Aşa încît anii următori vor aduce schimbări majore în structura planurilor de învăţămînt, specializărilor, anilor de studiu etc. De exemplu, se va generaliza modelul 3+2+3: sună ca la fotbal, dar nu înseamnă altceva decît 3 ani de studii universitare încheiate cu licenţă (la unele specializări, de pildă medicina, vor fi 4), urmaţi de 2 ani de masterat/studii aprofundate şi 3 ani de doctorat. Pentru cineva nefamiliarizat cu problemele mediului universitar, poate părea o simplă schimbare de pălărie pentru aceeaşi Mărie: în definitiv, 3+2 înseamnă tot 5 ani, nu? Nu. Schimbările vor fi profunde şi va fi nevoie de multă imaginaţie practică şi de un foarte eficient management al schimbării. De la normele cadrelor universitare pînă la profilul unor specializări sau tematica unor cursuri, totul va trebui filtrat prin necesitatea de adaptare la sistemul european. De aceea, este nevoie de clarviziune şi de pragmatism, dar şi de o atitudine "angajată": cei care se vor ocupa de revizuirea sistemului universitar nu trebuie să se ascundă, pasiv, după fraza "aşa ne cere Europa!", ci să gîndească într-adevăr acele strategii prin care universitatea românească va putea ieşi în cîştig din acest proces de adaptare. Pornit cu hopuri pe calea refor