Efigia artizanală a lui Manneken Pis a fost demult înlocuită cu o statuetă micuţă, reprezentând-o pe Judith la vârsta copilăriei. Dacă, totuşi, cineva îl vrea musai pe băieţelul obraznic care face pipi, poate să îl găsească într-o versiune nouă, adaptată vremurilor mutilante pe care le grăieşte acum Belgia. E un puşti cu sexul din ghips foarte friabil, care se vinde doar însoţit de un ciocan, menit să-i sfârâme, după poftă (adică încetinel ori brusc) însemnul "bărbăţiei".
Cum s-a ajuns la această situaţie? Şi cine este misterioasa Judith, noul simbol al Bruxelles-ului? Bernard Quiriny (născut în Belgia, unul dintre cele mai apreciate tinere talente literare ale Franţei, autor al unor cărţi precum "L'Angoisse de la première phrase" sau "Contes carnivores", dar şi cronicar literar la Magazine littéraire) ne explică toată tărăşenia pe întinderea celor 400 de pagini ale unei ucronii de factură orwelliană: "Les Assoiffées" ("Însetatele"). Suntem în anii 70 ai secolului trecut, în perioada când o revoluţie aflată în siajul mişcărilor feministe a transformat Belgia în Benelux şi a tăiat-o complet de restul lumii. Aici s-a instalat o dictatură de factură nord-coreeană, întemeiată însă pe discriminări sexiste. Femeile conduc toată viaţa cetăţii, bărbaţii, atunci când nu sunt ucişi, sunt reduşi la condiţia de sclavi sau sunt plimbaţi în lesă pe străzi (pentru că politica oficială recomandă lesbianismul), iar şefa supremă este La Bergère, adică Ciobăniţa, păstoriţa Ingrid (funcţia ei în nomenclatorul de meserii beneluxez este de împărăteasă) şi, după moartea acesteia, Judith, fiica sa. Să nu uităm: există o singură formă tolerată de artă, cea practicată de sculptoriţa oficială a regimului, "expresionista" Solen Jupon-René.
Pătrunderea cititorului în această lume (în care amazoanele noastre se numesc brigadiere şi se organizează în plutoane) se face pe două căi:
