În 1990, aproximativ 7.200 de zălăuani şi chiar şi sălăjeni veniţi din toate colţurile judeţului se îndreptau zilnic spre Intreprinderea de Armături Industriale din Fontă şi Oţel. Se întâmpla în vremurile bune ale colosul industrial, cunoscut ca fabrica "Armătura", care astăzi a mai rămas doar cu 360 de angajaţi.

După al doilea război mondial, Zalăul, un mic târg de provincie, a devenit parte a amplului proces de industrializare ce a marcat România socialistă. Au fost dezvoltate la Zalău industrii, unele fără nicio legătură cu potenţialul zonei, doar pentru că trebuia ca şi aici să existe activitate industrială. Aşa a luat fiinţă atunci "Fabrica de anvelope", actuala Silvania Michelin, care folosea ca materie primă cauciuc adus din import pe ccale navală (iar Zalău, cu certitudine, nu este port!). Au mai fost înfiinţate “Întreprinderea de prelucrare a lemnului” - Stejarul , “Întreprinderea de produse ceramice” - Cemacon, “Întreprinderea de Conductori Electrici Emailaţi“ - actuala Cuprom, "Întreprinderea de Ţevi" - actuala TenarisSilcotub, “Filatura de Bumbac”, precum şi altele. Cea mai mare era, de departe, Intreprinderea de Armături Industriale din Fontă şi Oţel (IAIFO), înfiinţată în anul 1969, specializată în proiectarea, fabricarea şi comercializarea unei game largi de armături industriale din fontă şi oţel şi de supape de siguranţă cu arc.

Liderul sindical Vasile Pop îşi aminteşte că în vremurile de vârf ale Armăturii, din 1990, fabrica avea 7.200 de angajaţi, iar următoarea intreprindere din Zalău, ca şi mărime, Fabrica de Ţevi, avea doar 4.500. Fabrica de Emailaţi avea cel mult 3.000 de angajaţi. Armătura avea comenzi din tot spaţiul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), creat la iniţiativa URSS în 1949 ca organizaţie economică a statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al Comunităţii Economice Europene, cu misiun