Apropierea lui Petre Roman de Iliescu nu e o invenţie a presei. Ea nici măcar nu constituie o noutate. Cititorii volumului Transformări, inerţii, dezordini. 22 de luni după 22 decembrie1989 (Editura Polirom, 2002) - o discuţie între Andrei Pleşu şi Petre Roman moderată de Elena Stefoi -, vor fi având, încă din primăvară, surpriza unor veritabile elogii aduse omului de la Cotroceni de către Roman. Cuvintele mieroase ale ex-premierului erau rostite apăsat, cu toată gura, cât să-l îmbie pe cititorul perspicace să tragă niscaiva concluzii interesante. Cu atât mai mult cu cât Petre Roman nu excelează în arta de a-şi lăuda contemporanii. Or, referinţele la Ion Iliescu, la cinstea, la bunele intenţii, la talentul său politic, slalomul uriaş prin care încerca să-l scoată basma curată în chestiunea etern criminală a mineriadelor aveau de ce să pună pe gânduri.

Noul chip arătat de Petre Roman vine cam după zece ani de ursuzlâcuri, de recriminări şi faulturi pe sub masă. Cu abilitatea şi talentul de �încasator" bineştiute, Iliescu s-a abţinut să escaladeze conflictul, şi iată-l azi în postura de-a fi peţit pentru un nou mariaj. De la �dictatorul depăşit de vremi" s-a revenit la apelarea pe numele mic, la amintirea saltelelor pe care viitorul preşedinte şi viitorul prim-ministru au dormit în nopţile agitate ale lui decembrie 1989. într-adevăr, spectaculoasă evoluţie.

Ca în orice afacere serioasă, din reunificarea vechii familii de �emanaţi" ar avea de câştigat ambele părţi. Poate ceva mai mult Petre Roman, ale cărui ambiţii politice nu pot rămâne la jenantul trei la sută obţinut la ultimele prezidenţiale. Despărţirea de Ion Iliescu a reprezentat pentru Roman intrarea într-un lung, prea lung con de umbră. Faptul că vreo trei ani a fost preşedintele Senatului, iar apoi ministru de externe nu înseamnă mai nimic, având în vedere contextul exercitării acestor funcţ