Întâmplător sau nu, la Filarmonică concertele acestor ultime săptămâni au adus la rampă câteva prezenţe artistice a căror evoluţie rămâne strâns legată de însăşi istoria vieţii noastre muzicale din ultimele decenii.

Pianistul Valentin Gheorghiu, clarinetistul Aurelian Octav Popa, compozitorul şi pianistul Dan Mizrahy, toţi trei - la respectabila vârstă a senectuţilor alese în scurgerea timpului - se constituie împreună şi fiecare în parte într-o istorie vie a celor care au trăit întru muzică alături de noi, la Bucureşti, la Ateneul Român, din deceniile de mijloc ale secolului trecut şi până în zilele noastre. Vârstele maeştrilor se dovedesc a fi în continuare, pentru domniile lor, vârstele profe­sio­nalismului, ale profesionalismului care pentru ei nu are vârstă.

Două generaţii de melomani şi mai bine, marele public de concert sau public de specialitate, l-a urmat pe Valentin Gheorghiu pe calea spre muzică; spre muzica cea adevărată unde nu există graniţe între componistică şi performanţa interpretativă, între domeniul concertant şi cel cameral.

Zilele trecute, în compania soţiei sale, a pianistei Roxana Gheorghiu, a dirijorului Horia Andreescu, a colectivului simfonic al Filarmonicii, ne-a prezentat Concertul pentru două piane şi orchestră de Francis Poulenc.

Ne-a întărit convingerea că tinereţea este o stare a spiritului. Nu a ales întâmplător această muzică în care exultă însăşi esenţa spiritualităţii franceze, între ludic şi imaginativ, între culoare şi farmec melodic. Este un tablou de mare atracţiozitate în care poţi întâlni - dacă le găseşti, dacă le dibui - frânturi melodice din opere franceze şi italiene, scăpărari ale clasicismului vienez; este un puzzle imaginat de un francez care are nostalgia frumuseţilor pierdute, pe care încearcă a şi le aminti. Valentin şi Roxana Gheorghiu o fac cu entuziasm, o