La vederea titlului „Brazii şi neamurile lor”, fără să vrei îţi aminteşti ponciful „Ai noştri ca brazii!” şi suspectezi cartea c-ar fi un întins laudatio cu ceva tâlc genealogic. Într-un fel, chiar aşa-i, numai că demersul lui Ion Brad, întreprins şi cu mijloace analitice (tabla ascendenţelor) şi sintetice (tabla descendenţilor) trece mult dincolo de ceea ce şi-ar putea propune o cercetare onestă a arhivelor şi mărturiilor.

Este şi nu este doar o incursiune metodică şi avizată în istoria comunei transilvane Pănade, aşezare atestată încă din 1290; intenţionând o „lungă reconstituire documentară”, autorul izbuteşte până la urmă o carte-lecţie, un adevărat curs de românism bine temperat şi, dacă nu ne-am feri pudic şi instinctiv de aşa zise vorbe mari, am putea s-o considerăm un argument-metaforă al dăinuirii. Probabil că trebuie musai să fii ardelean ori bucovinean pentru a construi cu atâta devoţiune, simplitate şi simţire profundă o cercetare monografică asupra destinului familiei tale, înţeles în subtext ca exponenţial pentru devenirea întregului neam. Cu atât mai mult cu cât în satul Brazilor se năştea, în 1805, Timotei Cipariu! Obsesia „scamelor” din dosarul de cadre ne-a făcut să ponderăm tentaţia incursiunilor genealogice (de altfel, ştiinţa ca atare a fost considerată „moft burghez”, argument ce a servit la suspendarea, în 1944, a singurei publicaţii de specialitate, revista „Arhiva genealogică română”) şi –de parcă lumea ar începe cu noi! – să ne lăsăm moşii şi strămoşii uitaţi în cimitire.

La Pănade, regula a fost din totdeauna alta: „În zilele de sărbătoare, când muma putea să meargă la Iclod să-şi vadă fraţii, cu un copil în braţe şi cu unul de mână, trecea peste păşune şi pe lângă cimitir, unde se oprea să-şi vadă mormintele neamurilor.” Aşadar, înainte de scrânciob şi horă pe tăpşan, zilele de sărbătoare începeau cu un popas la locurile d