Primăvara Arabă, începută cu mai bine de 2 ani în urmă, care continuă acum cu vara morţii în Siria, funcţionează ca un tomograf pentru nişte voci publice de pe la noi. Şi în cazul Tunisiei lui Ben Ali, Egiptului lui Mubarak, Libiei lui Gaddafi, aceşti înţelepţi fanegheorghişti, la sfârşitul anilor ' 80 tineri cu perspective de afirmare în nazism-comunismul ceauşist, au manifestat acelaşi scepticism serios, fălcos, adipos - să nu cadă Mubarak, că e mai rău, americanii vor să-l dea jos pe Gaddafi pentru petrol, mai bine cu dictatori, că e stabilitate, altfel vine Al Qaida sau Fraţii Musulmani şi nu se mai ştie.
Acum, aceşti talentaţi strigaci ai „luptei pentru pace” şi virtuali sau reali autori de articole de înfierare a imperialiştilor aţâţători la război, se întreabă firoscos ce va fi după intervenţia americană în Siria. Dacă ar fi avut copii adolescenţi în decembrie ' 89, experţii ăştia „arabişti” de acum i-ar fi încuiat în casă şi ar fi înghiţit cheia, ca să-i împiedice să comită prostia, nebunia de a ieşi în stradă.
Ca şi în cazul Irakului, Statele Unite caută inutil justificarea armelor chimice. Cea mai puternică armă de distrugere în masă din Siria, care acţionează la vedere şi care a făcut până acum zeci de mii de victime, între care 400 de copii proaspăt omorâţi, este Bashar Al Assad, demnul fiu al tatălui său Hafez, frăţânele baas arab socialist al lui Ceauşescu.
Un dictator sinistru, bazat pe o Securitate feroce, gata să extermine mii de familii, de la faşă la barbă albă, ca să rămână la putere. Orice fel de socoteli realpolitik, cu Israelul, SUA, Rusia, Iran, Arabia Saudită, sunniţi, şiiţi îşi pierd sensul când Al Assad nu mai are decât argumentul violenţei şi cruzimii fără margini faţă de propriul său popor.
Ce va fi după, în Siria? Poate încăierări sângeroase în piaţa centrală din Damasc, ca la Cairo, poate bătălii între trib