Nu stiu daca Mircea Lucescu este un antrenor genial si nici daca Sahtiorul sau a jucat exceptional miercuri seara, pentru ca nu ma pricep la fotbal. M-a emotionat insa pana la lacrimi gestul pe care l-a facut imediat dupa ce echipa pe care o conduce a castigat Cupa UEFA. A desfasurat steagul Romaniei pe teren.
Nu avea absolut nicio obligatie sa faca asta. Echipa este din Ucraina, patronul la fel, este alcatuita din multi internationali, doar un roman, meciul s-a jucat in Turcia, Mircea Lucescu nu mai antreneaza de ani buni in Romania, iar relatiile sale cu FRF si conducatorii acesteia reprezinta, inteleg, amintiri triste si umilitoare.
Si totusi, ajuns pe culmile gloriei, Mircea Lucescu n-a privit inapoi cu manie, ci cu dragoste, n-a aruncat spre tara o smetie, ci i-a facut Romaniei o splendida reverenta.
Pe culmile gloriei, Mircea Lucescu a transformat victoria sa intr-o victorie romaneasca. Fara vorbe, fara fanfaronada, dar 100% explicit. Asa se face ca zeci de milioane de europeni care se uitau la televizor au vazut fluturand tricolorul romanesc si au asociat splendida performanta sportiva cu Romania.
Toate imnurile turistice, toate campaniile de promovare, toate brandurile de tara si toate sporturile publicitare posibile nu puteau face mai mult pentru imaginea Romaniei, dupa cum este greu de imaginat un gest mai frumos de patriotism autentic. Face mai mult decat toate declaratiile si toate despletirile de care avem parte zilnic pe la televizor.
Sigur, cei mai sceptici ar putea spune ca desfasurarea tricolorului a fost un gest de imagine, care ar trebui sa produca beneficii nu atat pentru Lucescu sr., cat pentru Lucescu jr., recent numit antrenor al nationalei. Ma indoiesc ca vreunul dintre cei doi mai are nevoie de o infuzie de popularitate, dar daca totusi este asa, Mircea Lucescu dovedeste din nou ca e