O frază circulară închide în circumferinta ei istoria literaturii: ...dragostea care contrazice moartea care contrazice dragostea care contrazice.... Ca literatura însăsi, fraza nu începe nicăieri si sfîrseste oriunde sau începe oriunde si se sfîrseste nicăieri. În cărti sexul/ erotismul/ dragostea intră în luptă cu moartea, învingînd si lăsîndu-se învinse, rînd pe rînd. Finalul splendid al unui sonet de Quevedo anulează cu cea mai intimă convingere opozitia aceasta: "voi fi cenusă, dar avînd simtire/ voi fi tărînă, dar tărînă-ndrăgostită ". Moartea si dragostea s-au învins reciproc, definitiv.
Baloane de săpun...
Un paradox: pe cît de frecvent si de firesc apar în cărti aceste două teme, pe atît de ocolit si de artificial se leagă cuvîntul de esenta lor, care scapă mereu. Nicăieri, în cărti, nu se coagulează mai bine mentalitatea tabuizantă a scriitorilor, adică felul în care vorbele lor dau îndărăt în fata sexului si a mortii. Descrierea momentului cînd, într-un maxim de viată, două trupuri se cunosc si a momentului cînd, într-un maxim de singurătate trupească, omul moare sînt obstacole literare pe care scriitorii de toate calibrele se străduiesc, în toate limbile, să le treacă. Orice notă falsă devine aici catastrofală. Este si zona în care proza, în genere directă, apelează la metaforele poeziei. Cea mai poetică si mai tulburătoare scenă a mortii de care îmi amintesc este în Baronul din copaci (Il Barone Rampante) de Italo Calvino: Cosimo care, din proprie vointă, trăieste încă din adolescentă separat de familia lui, în lumea suspendată a copacilor, de unde nu va coborî niciodată, află că mama lui e pe moarte. Se apropie, pe o ramură, de fereastra deschisă a odăii în care zace ea si o îngrijeste de la distantă, dîndu-i, cu ajutorul unei prăjini, saluri să se-acopere, prinzîndu-i fluturi, cîntîndu-i din fluier sau imi
