rockin' by myself Nu cred sa fi trait vreodata un bluesman pe a carui fata sa se citeasca mai din plin bucuria de-a cinta decit pe-a lui Buddy Guy! Ochii sai stralucesc, pometii obrajilor se umfla de placere, buzele exprima fragil sentimente nelamurite, nasul se framinta in loc, incapabil sa se smulga din radacini si sa zboare pe deasupra lumii, pina si urechile par a se transforma in aripi si, alaturi de sprincene, salta expresivitatea la un nivel de gingasie viguroasa neatins de nimeni. Vocea lui George "Buddy" Guy a fost considerata salbatica, iar stilul sau taios la chitara de-a dreptul insuportabil. Si, desi a lucrat alaturi de mari bluesmeni, precum Sonny Boy Williamson, Howlin' Wolf, Little Walter sau Willie Dixon, existenta si arta sa au ramas cumva in plan secundar. Colaborarea cu Junior Wells, atit de potrivita incit au fost considerati fetele aceleiasi medalii, nu l-a propulsat in fruntea preferintelor, ci doar i-a consolidat reputatia printre cunoscatori. Dar a venit anul 1991 si discul Damn Right, I've Got The Blues a nimerit exact unde trebuia, tocmai cind nu se astepta nimeni. (Titlul se preteaza la un joc de cuvinte: Damn Right, I've Got The Bullet!) Bluesul, ca gen cultural, intrase in ceea ce americanii cu mindrie numesc "legacy". Totusi, sa fim obiectivi: cu un an inainte Gary Moore daduse "lovitura" vietii sale - Still Got The Blues! Terenul si urechile ascultatorilor erau pregatite. Anii aceia, '89-'91, purtau melancolia trecutului si nesiguranta viitorului, fiindca schimbarea era evidenta, iar muzicienii pop-rock-blues se numarau printre cei dintii care o proclamasera - va amintiti Wind of Change al trupei Scorpions... Viata lui Buddy Guy este un exemplu care atesta rolul si valoarea educatiei primite la virsta optima. Cei sapte ani de-acasa sint recunoscuti de septuagenarul prietenos drept esenta personalitatii sale, pentru ca parintii l-au inv