Numai oamenii foarte tari, minati de forta talentului sau de o credinta interioara foarte puternice, rezista singuratatii. Si scriitorul are nevoie de singuratate. Si are nevoie de "debuseuri". Inteleapta Minerva a gasit unul: calatoria. Am citit in Istoria... lui G. Calinescu despre o piesa de teatru (parca a lui I. Dragoslav) cu un nobil bucovinean scapatat, care a ajuns un umil functionar. Omul nostru isi ducea zilele intr-o saracie lucie vreme de unsprezece luni pe an si aduna banii. In a douasprezecea luna, cu banii strinsi, traia pe picior mare, ca un "domn". Ei bine, poeta Minerva Chira nu e functionara, ci profesoara in satul natal, undeva prin cimpia transilvana. A mostenit de la parinti o casa mare, acareturi bugate ( adica destule,pe ardeleneste) si o gradina, toate aflate la soseaua nationala europeana. Cu niste ani in urma, intr-o noapte, in timp ce dormea in casa mostenita, Minerva Chira s-a trezit ingropata intr-un morman de picioici (asa li se spune la cartofi pe acolo). Daca ar fi fost E.A. Poe si alcoolica, poeta Minerva Chira ar fi putut crede ca a ajuns in lumea subpaminteana a picioicilor, asa cum poetul american a crezut ca se afla mort si ingropat intr-un sicriu, cind s-a trezit dupa o betie in cala unui vapor. Minerva Chira insa nu e alcoolica, ci ardeleanca si cu piciorele pe pamint. A dat crumpii (cartofii, pe banateneste) la o parte si a iesit la lumina sa vada ce se intimpla: un TIR plin cu barabule iesise de pe sosea si ii facuse praf casa. Asa a inceput a doua viata a poetei, viata ei postbarabulica, sa spunem asa. Minerva Chira parea in continuare o ardeleanca cu picioarele pe pamint, trezind mirarea consatenilor doar pentru "stigletii" ei: ca scrie poezii (La ce bun poeziile? se intrebau bunii consateni. A, sa fi scris asa ca domnul Goga despre Ardealul nost' sfint, despre de ce m-ati dus de linga boi, despre contra bozgorilor si alte