Ajungînd eu acum vreo trei săptămîni să intru cu totul în rîndul lumii - să-mi iau, adică, un calculator, după ce pusesem mai demult un picior "înăuntru" prin telefonul mobil -, am primit la domiciliu vizita a doi foarte tineri domni, care nu numai că au cărat "obiectul" înăuntru, dar l-au şi făcut să existe efectiv (şi afectiv), vîrîndu-i cablurile în prize şi programele în memorie. Doi domni, în ciuda extremei lor tinereţi, foarte pricepuţi. Şi foarte amabili. De la un punct încolo, şi foarte comunicativi: mi-au furnizat informaţii şi "trucuri" utile, mi-au admirat cîinele, mi-au povestit întîmplări cu simpaticele necuvîntătoare personale. Mai exact, au vădit intenţii în acest sens: să-mi furnizeze, să-mi povestească etc. Pentru că... Între noi trei n-a fost deloc tăcere, dar nici comunicare propriu-zisă n-a fost. Fiindcă eu, pur şi simplu, nu înţelegeam ce spun ei - şi, prin urmare, îmi era foarte greu să le răspund adecvat; să le vorbesc în vorbă, după inenarabila expresie a lui Preda (Marin). Şi totuşi, foloseau limba română: sunetele pe care le auzeam dinspre ei aveau o fizionomie familiară şi, din cînd în cînd, prindeam cîte un cuvînt, cîte o propoziţie, ba chiar cîte o secvenţă discursivă întreagă... Acum vreo săptămînă, am fost la Studioul "Casandra", mica sală de spectacole a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde am văzut Richard al III-lea de Shakespeare, producţie a unui regizor din ultimul an de studii, în care jucau actori aflaţi, la rîndul lor, cei mai mulţi, în pragul absolvenţei: teoretic, peste circa trei luni, ei urmează să intre în distribuţia unor spectacole semnate, la teatre naţionale, municipale, independente ş.a.m.d. - profesioniste, în orice caz - de regizori pe care nu numai restul lumii (teatrale), dar chiar şi ei înşişi îi socotesc importanţi. Aceşti tineri şi foarte tineri actori urmează să ne comunice