Dintre toti autorii optzecisti, Mircea Nedelciu a fost, probabil, scriitorul cel mai nonconformist-ironic, cel mai inventiv – in plan narativ si institutional deopotriva –, profund „imbibat“ de litera si spiritul lui Caragiale, al carui discipol s-a declarat a fi, in repetate rinduri. A fost considerat, si recunoscut ca atare de colegii sai, o figura emblematica a generatiei ’80, un autentic spiritus rector, a carui autoritate nu a fost contestata nici inainte, nici dupa prematura sa disparitie, la nici 49 de ani.
Atit proza scurta, cit si romanele ce poarta semnatura sa au impus in literatura romana un stil inconfundabil, in care propensiunea ludica pune surdina gravitatii si derizoriului „feliilor de real“ evocate. Intreaga sa opera – si nu doar Tratament fabulatoriu (1986) – poate fi citita ca „o contrautopie fata de utopia negativa de tip Orwell pe care o traiam in realitatea acelui 1984“. Deloc intimplator, refugiul in fabulatoriu este unul programatic si, in pofida aparentei sale gratuitati, miza unui astfel de demers fictional este una profund subversiva, caci Nedelciu a incercat (si a reusit) sa faca din fictiune „un obiect util, un instrument pentru cresterea rezistentei la manipulare“.
Temperamentul sau scormonitor, nelinistit, mereu dornic de actiune culturala, l-a predispus la gesturi fondatoare – de numele lui se leaga infiintarea Asociatiei Scriitorilor Profesionisti din Romania (ASPRO), la inceputul anilor ’90, ca alternativa viabila (atunci) la anchilozata Uniune a Scriitorilor, ca si infiintarea Tirgului Gaudeamus, in 1994. Dupa cum tot el a fost initiatorul unor proiecte culturale complexe precum Euromedia, gindita ca o retea de contacte culturale intre Romania si Franta (urmind ca, ulterior, aceasta sa cuprinda si alte tari europene), prin care sa aduca in Romania presa si carte franceza de ultima ora.
A vrut si a
