Dacă în zilele noastre tinerii nu prea dau ghes să învețe o meserie ca ucenici, în urmă cu un secol, ucenicia la locul de muncă era, potrivit documentelor vremii, cam singura metodă prin care focșănenii se calificau în ocupația care mai apoi le asigura pâinea cea de toate zilele. În timp ce astăzi, la nivelul Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă (AJOFM) Vrancea figurează angajați ca ucenici doar 30 de tineri vrânceni - și doar pentru meseria de confecționer, cu 100 de ani în urmă focșănenii se puteau califica încă de copii, în ocupații care de care mai diverse: zăhărar sau fierbător, modistă, hornar, caretaș, lingereasă, brodeză, geamandar, poșetar, șuncar, opincar, ceaprazar, cufărar, șepcar, bărbier, perier, lumânar, săpunar, misit, birjar, carminagiu, cursar, papugiu, căpraș pe trăsuri, târlicar, lustragiu, lucrător de perii și puțar sunt doar câteva dintre meseriile deprinse după luni sau chiar ani de grea ucenicie. Iar aceste meserii se practicau îndeosebi la periferia orașului, centrul fiind rezervat doar pentru activitatea de negoț. Legea pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești din 27 ianurie 1912 aducea „dispozițiuni” clare cu privire la exercitarea meseriilor, dar și în ce privește patronii. Din păcate, putem constata că după 100 de ani ucenicia a cam dispărut, însă metehnele patronilor au rămas aceleași!

Cum au făcut, cum nu, se pare că străbunicii noștri au reușit să trăiască într-o societate în care șomajul – în caz că ar fi existat acest cuvânt pe atunci – nu prea dădea bătăi de cap decât celor leneși. Ei știau una, și bună: că fiecare trebuie să muncească dacă vrea să aibă ce mânca, așa că, în afara celor ce practicau negoțul, toți se pregăteau încă de mici în felurite și nemaiauzite (astăzi) meserii. Astfel, ei se puteau tocmi călfițe și ucenici încă de la 11 ani, drepturile și îndatoririle lor