Un lucru e sigur: cartea lui Cezar Paul-Badescu, Luminita, mon amour (Polirom, 2006), se citeste pe nerasuflate si are priza la cititori si, probabil, acestia din urma vor fi in masura sa judece la final. Pentru cei care se invirt in lumea literara si care-l cunosc, desigur, pe autor, ca si pe fosta sotie – Luminita, in carte –, romanul e un scandal, care polarizeaza receptarile, in functie de amicitii si interese. Opiniile extreme in aceasta controversa ne reintorc la teoria literara si la definitiile/conditiile de existenta ale literaturii: s-a spus, pe de o parte, ca Luminita, mon amour nu este literatura, iar, pe de alta, ca am avea de-a face cu una dintre cele mai bune carti de proza romaneasca din 2006. Ne confruntam, de-a valma, dintr-odata, cu intrebari vechi legate de statutul literaturii si valorile estetice. Unde oare mai situam frontiera dintre literatura si non-fictiune sau cit de mult iti da dreptul „stiinta“ scrisului sa faci din literatura locul unei rafuieli, al unei exhibari flagrante a intimitatii? Sint citeva dintre problemele ridicate de aceasta carte.

Cezar Paul-Badescu a scris o carte „nuda“, ne-literara, demitizanta si foarte cinica – sa nu uit umorul la fel de cinic (in planul biografic) si sarcasmul (social) – despre esecul casniciei lui de 13 ani, cu o femeie care suferea de serioase tulburari anxioase si care, in momentul in care reuseste sa-si revina, intenteaza divortul. Un divort din care autorul nu-si poate reveni. Naratorul e chiar el, Cezar, autorul care are numele pe coperta si care, dupa cum marturiseste, s-a saturat sa mai fie Daniel Abagiu din primul sau roman. De altfel, autorul s-a cam saturat de tot – cu atit mai mult de conventiile literare! –, divortul l-a golit de toate adevarurile personale, de sperante, de valori, (iubire, religie etc.), provocindu-i o trauma care sedimenteaza mai ales victimizarea si resenti