Politicile fiscale din România sunt prost setate şi omoară încetul cu încetul economia care (mai) contează. Agresată din toate părţile de antreprenori politici care îşi extrag profiturile din taxarea sufocantă sectorului privat şi de antreprenori monetari care îşi extrag profiturile din producţia de bani din nimic, economia românească abia dacă mai supravieţuieşte. Alegând cea mai proastă cale de “creştere economică” – creşterea taxelor, a deficitelor şi a datoriei publice – guvernările care s-au perindat pe la butoanele economiei arată cât de puţin înţeleg din modul său de a funcţiona. Prima grijă a noii guvernări este nu să elimine sau să micşoreze taxe şi impozite, ci să impună altele noi şi mai progresive: taxe pe “profituri nesimţite” (cum definim “nesimţirea” în acest caz doar politicianul ştie), taxe pe “fast-food”, taxe pe averile mari (cum definim “averea” şi cum definim “mărimea” în cazul lor) sau taxe progresive pe veniturile mari. Se perpetuează aceeaşi grijă obsesivă pentru echilibru bugetar în care veniturile trebuie aduse la nivelul unor cheltuiri nerezonabile şi nu cheltuielile la nivelul unor venituri rezonabile obţinute pe taxe adaptate la nivelul nostru economic.

În paralel cu căutarea de noi taxe şi impozite, o altă obsesie macină guvernările trecute şi prezente: creşterea gradului de colectare la bugetul statului a taxelor şi impozitelor. Nimeni nu a putut până acum să măsoare evaziunea fiscală din România şi nimeni nu poate spune cât de mare este acest fenomen. Argumentul frecvent adus în discuţie că în România “taxele încă sunt mici şi că se pot aplica taxe mai mari” sau că “în România problema mare e că se colectează prea puţine taxe la nivel de buget” este cel al ponderii veniturilor din taxe şi impozite în PIB, comparativ cu alte ţări (în 2011 această pondere a taxelor colectate în PIB în România era printre cele mai mici din Uniun