Pana mai anii trecuti, aparitia, in Romania, a unei carti cum este aceasta ar fi parut daca nu de neinchipuit, oricum de nedorit, de evitat si, pe cat posibil, de ignorat. A pune sub semnul indoielii sau intrebarii apartenenta la Uniunea Europeana ca varianta nu optima, ci singura posibila, echivala in opinia comuna (de fapt, mai degraba in cea oficiala) cu un adevarat sacrilegiu. O asemenea aparitie editoriala ar fi avut parte de micul sau scandal public. Sursa imagine: ziuaveche.ro

Inainte, dar mai ales dupa ce Romania a intrat in Alianta Atlantica si in Uniunea Europeana, NATO si UE s-au impus in mentalul colectiv ca institutii, simboluri si finalitati sacrosancte, ca variante intratabile si solutii unice pe perioade nedefinite, de parca ar fi vorba de institutii nemuritoare. Orice bruma de nedumerire sau indoiala, orice nuanta critica de atitudine in ce priveste viabilitatea caii integrationist- europene si a celei euroatlantice au fost privite, de aceea, ca o adevarata blasfemie, ca un sacrilegiu, ca o tradare a marilor cauze. Cum ar putea oare cineva pune la indoiala oportunitatea integrarii Romaniei in aceste structuri – considerate parca de-a dreptul ideale – in timpul Razboiului Rece?

In toata perioada cat au stat sub regim comunist, romanii – ca si ceilalti est-europeni – si-au dorit “sa vina americanii” pentru a-i scapa de dominatia straina si de fantasma comunismului si sa-si vada tara in rand cu natiunile libere si prospere din Europa. Romanii au echivalat intrarea tarii in NATO si in UE cu intrarea in lumea libertatii si democratiei, in raiul civilizatiei si prosperitatii si au fost, in aceasta parte de lume, cei mai sinceri, mai entuziasti si mai neconditionati aspiranti la valorile si institutiile occidentale (o arata si sondajele de opinie ale vremii). Dupa mutatiile geopolitice din 1989, Romania “a capitulat neconditionat”, cu sperant