Poate că cea mai mare tristeţe de care poate avea parte un cititor la lectura unei cărţi e să vadă cum autorul, vrînd să-şi înfăţişeze ideea, o prezintă într-o formă golită de orice participare afectivă. E ca şi cum ideea aceea, în loc să prindă fiinţă graţie unei însufleţiri umane, este aruncată pe pagină ca un stîrv căruia i s-a furat ultima tresărire de viaţă. Ţi se cere patos ca să poţi da fiinţă unei idei, ceea ce înseamnă că patosul, mai înainte de a fi al ideii plecate în lume, trebuie să fi fost al autorului care şi-a pus sufletul în ea.

Drama noastră e că mai toţi autorii români ce cochetează cu lumea ideilor şi a speculaţiei filozofice au o uscăciune sufletească ce face ca fiecare gînd pe care îl rostesc sau îl pun pe pagină să sufere de astenia cadaverică a unui făt născut mort. Un asemenea gînd, oricît de profund ar fi, este fără suflare de viaţă. Şi dacă nu are viaţă, atunci nici nu poate fi profund. Pe scurt, deşteptăciunea vine din inimă, cum tot de acolo se iveşte şi abrutizarea. Iar patosul e semnul solidarităţii autorului cu ideea căreia îi dă glas, e semn că ideea aceea nu e o cunoştinţă indiferentă pe care autorul o scrie fără să se simtă deloc angajat de ea, ci este chiar atitudinea autorului într-o anumită problemă. De aceea, patosul este dovada clară că a gîndi înseamnă a lua atitudine.

În lumea scrisului românesc, H.-R. Patapievici este o excepţie, adică un autor care are patosul ideii, puterea de a o însufleţi în aşa fel încît ea să poată prinde viaţă în mintea cititorului. Ultima sa carte, Discernămîntul modernizării (Humanitas, 2004) - o antologie însumînd şapte conferinţe ţinute în ultimii ani în ţară (Timişoara, Constanţa şi Bucureşti) sau în străinătate (Brisbane, Australia) -, este un exemplu de cum se mai poate gîndi astăzi cu patos, dar cu un patos pe care l-ai decantat pînă la acel grad de înţelegere cî